fragment de "Imagini" pentru cititori:
"Tânărul
îşi adună hârtiile şi le pune în mapă, creionul cade la locul lui şi el îşi
urmează iubita spre, cel mai probabil, câteva ore de detenţie la sfârşitul
săptămânii, dar acum vor merge la o cafenea din centru.
Partea
bună la pauzele dintre ore e că nimeni nu te întreabă unde pleci sau de unde vii,
aşa că poţi să te faci dispărut foarte uşor pentru maxim două ore. Dacă
lipseşti mai mult, colegii de clasă încep să îşi pună întrebări, te dau absent,
iar tu ai probleme cu diriginta şi, automat, cu părinţii.
Strada
îngustă ce pleacă de la şcoală dă în drumul pavat din centrul oraşului. Aici e
teatrul, unde mereu artiştii vin să-şi arate talentele; cinematograful, ale
cărui filme sunt foarte râvnite, mai ales în rândul tineretului; o farmacie
deschisă non-stop; blocuri construite în stil baroc şi bineînţeles, cafenele şi
restaurante.
Cei
doi se aşează la o masă de lângă geam, perdeluţa roşie prinsă la mijloc şi
trasă lângă perete aproape atinge florile din vază, iar chelnerul amabil îi
întâmpină cu un zâmbet şi le dă meniurile odată cu recomandarea zilei: ceai de
smochine. Părul lung, şaten al Celiei îi acoperă faţa, cu un gest ea îl dă la o
parte, îi spune băiatului să–i comande o ciocolată caldă şi merge spre toaletă.
Tiberius rămâne la masa de lângă geam, singur, privind afară. Chelnerul vine,
el îi dă comanda, acesta se îndepărtează, iar visătorul rămâne tot singur.
Strada
e plină de oameni care merg într-o linie continuă, unii depăşesc persoana din
faţă, alţii îşi schimbă direcţia încurcând tot „traficul”. Maşinile aşteaptă
verdele, bicicletele sunt legate la locul lor, totul pare normal în centru. Dar
Agnes e în acea mulţime de oameni. Tiberius o priveşte cum se învârte pierdută,
i se pare că e ceva special la ea. Începe să o deseneze. O priveşte cum un pianist
se uită la pianul său înainte de a scrie o altă partitură. Părul ei tuns drept,
până la nivelul umerilor, negru, strălucitor, ochii mari, albaştri, creionaţi
cu puţin negru la colţuri, buzele ei de un roşu palid i-a atras atenţia. Era
îmbrăcată într-o rochie verde, lejeră, până la genunchi. Cizmele negre îi
strângeau picioarele, iar talpile lor înalte o purtau spre un metru şaizeci şi
cinci. Era micuţă de felul ei, deşi avea şaptesprezece ani. Căuta răspunsuri.
Sau cel puţin un răspuns: „Ce e sufletul?” La un moment dat s-a simţit privită.
Deşi i-a văzut ochii îndreptaţi spre el, a rămas aşa: uitându-se la minunea de
pe trotuar. Privindu-l, Agnes a hotărât că el e omul potrivit care îi va putea
răspunde la întrebare, deci a pornit spre cafenea. Acum Tiberius a decis că e
timpul să se uite în altă parte. Celia nu se întorsese de la toaletă. Sau
aceste minute au fost doar câteva clipe?"
... (mai târziu în acea zi)
"Agnes
şi Tiberius se aşează pe banca de sub salcie, el ia mâna fetei şi o duce la
piept.
-
Ca să îţi răspund la întrebare:
simţi asta, nu?
-
Şi mie îmi bate inima. Nu sunt
robot.
-
Nu fii aşa! Ascultă. E un fel de
muzică. Uită-te la mine şi spune-mi la ce mă gândesc.
-
Zâmbeşti, deci te gândeşti la ceva
frumos, nu?
-
Nu o lua teoretic. Dacă ai inimă,
poţi să simţi. Cei mai mari oameni sunt modelaţi de deciziile pe care le iau.
Vrei să simţi?
-
Da! Am venit să aflu ce e. Nu mă
aşteptam să experimentez asta.
-
Uită-te la nori: ai văzut
fotografii cu nori negri, bănuiesc. Asta înseamnă ploaia.
-
Nu… Ploaia e un dar al
divinităţii, atinge suprafaţa terestră, are contact cu păcatul şi devine
sărată. Voi o urâţi, dar în acelaşi timp o iubiţi.
-
Stai… ce? Nu, nu, nu. Ploaia e
ceva magic… E ca o baie de picuri. Nu ştiu cum să îţi explic, trebuie să o
simţi ca să vezi.
-
Continuă ce ai început să-mi spui.
-
Vorbeam despre furtună. Uită-te în
ochii mei. Ce vezi?
-
Pe mine. Ai ochii atât de negri!
-
Continuă să te uiţi, acum închide
ochii. Imaginează-ţi păsările zburând în stoluri, dansând; adunându-se şi
risipindu-se. Ele intră într-o iniţiere care adulmecă furtuna. Nori negri se
strâng pe cer, se aude un sunet puternic: un tunet. O lumină străbate cerul ca
un meteorit şi loveşte câmpul. E un fulger. Ploaia începe. Primii picuri ajung
la noi, pentru că suntem afară. Apa îţi udă părul, faţa şi îi simţi gustul
sărat. Acum, deschide ochii şi uită-te la mine. Ce vezi?
-
Focuri captive în furtună. Văd ce
vezi şi tu.
-
Simţi?
-
Nu, îmi pare rău. Dar ai creat o
imagine frumoasă… Ar trebui să scrii.
-
Scriu. Nimănui nu-i pasă. Nici mie
nu-mi pasă acum.
-
Cum e să nu-ţi pese?
-
E să nu simţi nimic.
-
Adică ce simt eu?
-
Nu. Tu vrei să simţi. Mergem?"
