sâmbătă, 4 iulie 2015

Bucurie de Tinere Condeie

fragment de "Imagini" pentru cititori:
"Tânărul îşi adună hârtiile şi le pune în mapă, creionul cade la locul lui şi el îşi urmează iubita spre, cel mai probabil, câteva ore de detenţie la sfârşitul săptămânii, dar acum vor merge la o cafenea din centru.
Partea bună la pauzele dintre ore e că nimeni nu te întreabă unde pleci sau de unde vii, aşa că poţi să te faci dispărut foarte uşor pentru maxim două ore. Dacă lipseşti mai mult, colegii de clasă încep să îşi pună întrebări, te dau absent, iar tu ai probleme cu diriginta şi, automat, cu părinţii.
Strada îngustă ce pleacă de la şcoală dă în drumul pavat din centrul oraşului. Aici e teatrul, unde mereu artiştii vin să-şi arate talentele; cinematograful, ale cărui filme sunt foarte râvnite, mai ales în rândul tineretului; o farmacie deschisă non-stop; blocuri construite în stil baroc şi bineînţeles, cafenele şi restaurante.
Cei doi se aşează la o masă de lângă geam, perdeluţa roşie prinsă la mijloc şi trasă lângă perete aproape atinge florile din vază, iar chelnerul amabil îi întâmpină cu un zâmbet şi le dă meniurile odată cu recomandarea zilei: ceai de smochine. Părul lung, şaten al Celiei îi acoperă faţa, cu un gest ea îl dă la o parte, îi spune băiatului să–i comande o ciocolată caldă şi merge spre toaletă. Tiberius rămâne la masa de lângă geam, singur, privind afară. Chelnerul vine, el îi dă comanda, acesta se îndepărtează, iar visătorul rămâne tot singur.

Strada e plină de oameni care merg într-o linie continuă, unii depăşesc persoana din faţă, alţii îşi schimbă direcţia încurcând tot „traficul”. Maşinile aşteaptă verdele, bicicletele sunt legate la locul lor, totul pare normal în centru. Dar Agnes e în acea mulţime de oameni. Tiberius o priveşte cum se învârte pierdută, i se pare că e ceva special la ea. Începe să o deseneze. O priveşte cum un pianist se uită la pianul său înainte de a scrie o altă partitură. Părul ei tuns drept, până la nivelul umerilor, negru, strălucitor, ochii mari, albaştri, creionaţi cu puţin negru la colţuri, buzele ei de un roşu palid i-a atras atenţia. Era îmbrăcată într-o rochie verde, lejeră, până la genunchi. Cizmele negre îi strângeau picioarele, iar talpile lor înalte o purtau spre un metru şaizeci şi cinci. Era micuţă de felul ei, deşi avea şaptesprezece ani. Căuta răspunsuri. Sau cel puţin un răspuns: „Ce e sufletul?” La un moment dat s-a simţit privită. Deşi i-a văzut ochii îndreptaţi spre el, a rămas aşa: uitându-se la minunea de pe trotuar. Privindu-l, Agnes a hotărât că el e omul potrivit care îi va putea răspunde la întrebare, deci a pornit spre cafenea. Acum Tiberius a decis că e timpul să se uite în altă parte. Celia nu se întorsese de la toaletă. Sau aceste minute au fost doar câteva clipe?"

... (mai târziu în acea zi)

"Agnes şi Tiberius se aşează pe banca de sub salcie, el ia mâna fetei şi o duce la piept.
-         Ca să îţi răspund la întrebare: simţi asta, nu?
-         Şi mie îmi bate inima. Nu sunt robot.
-         Nu fii aşa! Ascultă. E un fel de muzică. Uită-te la mine şi spune-mi la ce mă gândesc.
-         Zâmbeşti, deci te gândeşti la ceva frumos, nu?
-         Nu o lua teoretic. Dacă ai inimă, poţi să simţi. Cei mai mari oameni sunt modelaţi de deciziile pe care le iau. Vrei să simţi?
-         Da! Am venit să aflu ce e. Nu mă aşteptam să experimentez asta.
-         Uită-te la nori: ai văzut fotografii cu nori negri, bănuiesc. Asta înseamnă ploaia.
-         Nu… Ploaia e un dar al divinităţii, atinge suprafaţa terestră, are contact cu păcatul şi devine sărată. Voi o urâţi, dar în acelaşi timp o iubiţi.
-         Stai… ce? Nu, nu, nu. Ploaia e ceva magic… E ca o baie de picuri. Nu ştiu cum să îţi explic, trebuie să o simţi ca să vezi.
-         Continuă ce ai început să-mi spui.
-         Vorbeam despre furtună. Uită-te în ochii mei. Ce vezi?
-         Pe mine. Ai ochii atât de negri!
-         Continuă să te uiţi, acum închide ochii. Imaginează-ţi păsările zburând în stoluri, dansând; adunându-se şi risipindu-se. Ele intră într-o iniţiere care adulmecă furtuna. Nori negri se strâng pe cer, se aude un sunet puternic: un tunet. O lumină străbate cerul ca un meteorit şi loveşte câmpul. E un fulger. Ploaia începe. Primii picuri ajung la noi, pentru că suntem afară. Apa îţi udă părul, faţa şi îi simţi gustul sărat. Acum, deschide ochii şi uită-te la mine. Ce vezi?
-         Focuri captive în furtună. Văd ce vezi şi tu.
-         Simţi?
-         Nu, îmi pare rău. Dar ai creat o imagine frumoasă… Ar trebui să scrii.
-         Scriu. Nimănui nu-i pasă. Nici mie nu-mi pasă acum.
-         Cum e să nu-ţi pese?
-         E să nu simţi nimic.
-         Adică ce simt eu?
-         Nu. Tu vrei să simţi. Mergem?"