joi, 29 septembrie 2016

O nouă provocare de poem după fotografie. Mulțumesc.

umbrele întunecate ale câinelui maidanez
marmura gri, neudată de soare
scările relative, crescânde, murdare,
bordura de ciment a străzii cenușii
- elemente ale destrucției.

e frig în dimineața asta;
vezi frunze împrăștiate pe margini
culori închise
un licăr de lumină relativă refractată
în peretele filosofiei:

un câine maidanez stă singur pe stradă
înainte de cafea - după micul dejun
un câine maidanez rătăcitor printre gânduri:
să fie omul dual un cadru perfect?
privirea lui te-mbracă-n lumină
deși întunericul s-a născut prin idee
și vidul și golul
și neantul, neființa
se-apropie
ascunse undeva în spatele câinelui maidanez.

dacă e umbră, trebuie să fie lumină.
dar azi, e lumină albastră, nocturnă.
e frig în dimineața asta
muzica
răsună numai purtată de vânt;
umbrele întunecate ale câinelui maidanez coboară.


duminică, 19 iunie 2016

Nu îţi mai nega identitatea; nu trebuie să te "descoperi". Deja eşti.

Am auzit o mică idee recent: „un câine nu trebuie să citească o carte ca să ştie cum să fie câine”. Cred că ni se aplică şi nouă.
Suntem homo sapiens, oameni gânditori. Citim, ne documentăm, ne umplem efectiv de toate informaţiile care plutesc în jurul nostru. Învăţăm, practic, cum să fim „oameni”. De ce ar trebui să învăţăm asta? Ştim, la fel ca şi animalele, care e natura noastră, cine suntem. Mă întorc la câini: ei ştiu cum să latre, nu au nevoie de un curs ţinut de „doamna profesoară câine” ca să înveţe asta. Un câine nu se comportă ca un peşte sau ca o girafă. Noi de ce procedăm diferit?
Uite ceva interesant: Stuart Mitchell e un tip care a transpus ADN-ul în muzică. El spune: „Noi suntem cântaţi în forma pe care o avem. Iubesc asta. Toţi suntem parte dintr-o simfonie, o coregrafie a unei partituri. Dar aducem dragoste jocului... asta e esenţa participării noastre şi scopul nostru principal, esenţial...” ("We are sung, musically into form. I love this fact. We are all part of a symphony, a choreography of a score. But we bring love to the game...that is our essence, our participation and our ultimate goal..."). Cu alte cuvinte, suntem muzică. Aţi auzit vreodată două piese identice? Există atâta originalitate în muzică încât, deşi unele părţi ale cântecului sunt copiate de la altele, cântecul respectiv e tot original. În jurul nostru, peste tot, vedem copii. Persoane care încearcă să fie ca altele. „Modele” şi oameni care le urmează. De asta nu prea merg lucrurile: noi nu suntem ce ar trebui să fim, ce am fost creaţi să fim. Nu suntem ce suntem. Ştiu că sună ciudat şi e, poate, un clişeu. Ieromonah Savatie Baştovoi afirmă în „Sindromul <<cesăfac>>”: „tot mai puţini oameni ajung să facă ceea ce vor, ceea ce se pricep şi li se potriveşte. Cu alte cuvinte, oamenii ajung să nu mai acţioneze conform vocaţiei şi darurilor pe care le au, ci îmbrăţişează meserii şi îndeletniciri provizorii, pe care le fac fără prea mare plăcere şi pe care le schimbă uşor, doar de dragul unui minim confort social şi foarte rar psihic. [...]în fiecare lună zeci de mii de oameni migrează de la un loc de muncă la altul. Avem doctori care devin şoferi de taxi, profesori de istorie care instalează chiuvete, poliţişti care vând flori.” Fete care iubesc să meargă pe munte, dar aleg să stea pe malul mării, minţindu-se că sunt fericite şi asta doar pentru că „celelalte fac la fel”. Băieţi care ascultă rap sau rock pentru că aşa fac şi ceilalţi, deşi lor le place muzica jazz, nu ştiu!
Ideea e că societatea impune unele „standarde” pe care restul le respectă, se conformează. Ştii? 90-60-90 şi alte tipare de genu’ şi nu e ok. Nu toate fetele trebuie să fie „feminine”, să stea la cratiţă sau să se comporte „piţi”, să se macheze şi să urmărească să aibă iubiţi. Astea sunt doar nişte stereotipuri în care trăim deliberat şi e aşa nasol!
Tu eşti un original. Ai un ADN original, amprente originale. Tu ştii cine eşti. Nu trebuie să te cauţi sau să te creezi: exişti deja! Nu trebuie nici să te descoperi. Ştii ce îţi place şi de ce îţi place. Ştii că ai nevoie să evadezi uneori din viaţa asta pe care ţi-ai creat-o şi în momentul ăla nu eşti fericit(ă). Trăieşti o viaţă care nu e a ta şi nu va fi niciodată. Trezeşte-te acum şi fii tu însuţi! Uite... Dacă toţi am merge la medicină, deşi nu am avea înclinaţii pentru asta, ar ieşi numai doctori de duzină, cunoştinţe tocite, nepracticate, oameni nefericiţi. La fel şi profesori. Frate, nu te fă profesor numa’ că vrea mama dacă tu vrei să fii, nu ştiu, cercetător în astrofizică sau mai ştiu eu ce domenii.

Şi, ultima idee, fii fericit cu tine însuţi aici. Dacă toţi oamenii care ajung să se cunoască şi să facă ce iubesc în ciuda societăţii care impune limite tâmpite, rămân în ţară, România va fi bine. Deci, stai acasă, omule. Fii tu şi fii bine.

sâmbătă, 4 iunie 2016

Pe la 1945 (atenţie, nuvelă)

Olga era o femeie la vreo 36-40 de ani, vânzătoare la un magazin mic, lângă Big Spring, Texas. Atmosfera era monotonă, în ziua caldă de iulie, singurii posibili cumpărători fiind domnul şi doamna Miles, pe care nu îi mai văzuse de ceva timp. Tejgheaua era plasată lângă intrare, uşa şi geamurile mari din sticlă fiind singurele ei contacte cu exteriorul timp de opt ore pe zi.
În timp ce aranja merele într-o grămăjoară arătoasă, un domn masiv intră şi se apropie de ea. Barba încâlcită şi plină de firmituri, atitudinea grosolană de motociclist singuratic, îmbrăcămintea şi pielea arsă de soare, îi dăduseră femeii câteva gânduri paranoice.
- Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva?
- Mi-e poftă de cireşe. Deci nişte cireşe, vă rog.
Îndreptându-se spre tejghea, femeia mergea lălâu, legănându-și șoldurile late, balansând mâna stângă, iar cu cea dreaptă gesticulându-şi vorbele:
- De unde vii? Nu te-am mai văzut prin sat. Şi, crede-mă. Eu îi ştiu pe toţi.
Motociclistul păşi apăsat în urma ei, lăsând urme de noroi pe podeaua proaspăt curăţată. Îşi scoase casca, ţinând-o cu mâinile deasupra stomacului şi răspunse:
- Povestea mea e... destul de interesantă. Nu cred c-ai avea timp de aşa ceva.
- Vrei cireşe bune sau nu? Dacă ţi le aleg, o să dureze destul de mult.
- Bine. Numele meu e John. Acum 10 ani făceam parte dintr-o gaşcă. Ştii tu... gangsteri de-ăia cu jafuri armate şi crime plătite, zilnic. De acolo şi tatuajul. „Jur credinţă veşnică fraţilor mei”, bla, bla, bla.
Bărbosul începuse să se relaxeze şi, sprijinidu-şi cotul de marginea mesei, continuă:
- Într-o zi am fost prins într-un schimb de focuri; o bandă de chinezi şi copoii. M-am trezit la spital, cică „victimă colaterală în încercarea poliţiei de a aduce echilibrul”, bla, bla, „ne cerem iertare”, bla, bla şi ăia m-or luat la secţie. Gaşca mea a auzit de la „vecini” că-s pe la poliţie, or crezut că m-or prins ăia cu ceva şi, ca să nu îi dau eu în gât pe ei, m-or dat ei pe mine. Îţi dai seama cum o fost discuţia aia: vine boul la secţie, zice că are un vecin care cultivă haşiş în bucătărie, coca ascunsă în pereţi şi vinde arme ilegale în casă, dă nume, adresă, se face martor, etc., iar eu ajung în douăj de minute la pârnaie.
Relaxarea cu care povestea John toate astea era evidentă. Lăsase casca pe podea, iar acum stătea sprijinit cu ambele mâini de tejghea. Olga nu îl privea, doar se strâmba din când în când şi arcunca cireşele stricate.
- După un proces destul de lung, ăia m-or trimis în Alcatraz.
Brusc, vânzătoarea şi-a mutat interesul asupra lui, privindu-l contrariată.
- Da, ştiu, ha, ha! Taman acolo şi-or găsit să mă trimită. Oricum, trădătorul ăla o murit împuşact a doua zi – încă nu ştiu dacă maică-mea sau frate-mio au comis-o. Nici unul din ei nu mai trăieşte, deci nu mai contează.
Văzând-o pe Olga cum îl privea compătimitor, motociclistul s-a îndreptat de spate şi i-a făcut un semn cu mâna.
- Nu mai contează toate astea. Probabil şi-au căutat-o cu lumânarea. Să ne întoarcem la discuţia noastră.
Femeia a continuat să aleagă cireşe, nu îl mai privea, el simţindu-se iar confortabil.
- Am stat acolo ceva, mult timp. Procesul a durat vreo 4 ani, deci în închisoare am stat 6, dacă îmi ies calculele bine. Aşa-i dacă nu dai pe la şcoală, nici matematică simplă nu ştii! În prima săptămână nu cunoşteam pe nimeni. În fond, stăteam între 18 şi 23 de ore pe zi în celula aia blestemată. Tot luxul pe care ni-l permiteam era să mergem la masă şi discuţiile erau limitate. Asta până-ntr-o zi. Era miercuri, îmi aduc perfect aminte. Un dobitoc i-a înfipt furculiţa în ochi unui alt dobitoc pentru că nu i-a dat sarea. Exact. Motiv stupid, dar în fine. După asta foarte rar ne mai lăsa afară. Trecuseră doi ani şi abia după ce s-a schimbat directorul am putut să mergem iar la prânz. Animale, îţi spun!
Motociclistul se lăsase iar sprijinit de tejghea, după ce gesticulase puternic.
- În fine, anul trecut prin vară a fost adus un copil schilod, ochelarist, vai capul lui. Noi toţi am zis că cine ştie ce pshihopat schizofrenic e şi ne construiam motive, pentru care putea fi adus. De fapt, el era un geniu. Jur, un geniu! În ultimii opşpe ani furase toate băncile şi golise conturi de milioane de dolari, pe care îi împărţise în conturi fantomă în cine ştie ce insule şi prin Europa. Şi toate astea virtual! Stând efectiv pe un scaun, a devenit milionar. Mi-a zis că asta urmărea la început: banii. După, o văzut că poliţiştii îs aşa proşti încât nu prind un copil şi le-o dat indicii. Nici aşa nu l-or prins, ha, haaa! O mers şi s-o predat. Le-o explicat fraierilor pas cu pas cum o făcut totul şi ăştia l-or trimis pe insulă. Cică „e considerat un pericol pentru societate”, mda. Ţi-am zis, e un geniu! Încă n-or găsit banii, îţi vine să crezi?
Olga făcu o grimasă şi mai aruncă o cireaşă. Motociclistul observă şi continuă tot pe acelaşi ton:
- În fine, într-o zi puştiul mi-a propus să evadăm. Creierul lui şi muşchii mei fac cât unul bun!
Şi zicând asta, mişcă braţul drept şi îi făcu vânzătoarei cu ochiul. Aceasta nu avu nicio reacţie şi continuă, la fel de plictisită, alegerea cireşelor.
- Oooricum, am decis să evadăm. Puştiul avea nişte cipuri, nu mă întreba cum reuşise să le păstreze, care cică te treceau prin chestii. Ceva cu molecule, materie, mă rog. Le-am înghiţit amândoi şi chiar o mers figura! Am ieşit afară, nu ne-a văzut nimeni...
- Aţi fost invizibili, completă Olga aruncând o cireaşă zdrobită.
- Aproximativ, răspunse incomod motociclistul. Am coborât stâncile alea spre apă şi jos ne aştepta o barcă. Mi-a zis mai târziu, în criza mea de panică: „ne sufundăăăm!”, parcă mă văd, ha, ha! Mi-a zis că e un submarin şi am coborât. Ne-a dus pe ţărm şi... Restul e destul de secret, dar am ajuns înapoi acasă acum vreo lună.
- Deci, să înţeleg că ai evadat din Alcatraz mâncând un cip cu care ai trecut prin pereţi, ajutat de prietenul tău milionar şi ai venit în oraşul ăsta uitat de lume, ca să cumperi cireşe.
- Da, cam aşa ceva.
- Ăhâm. Uite cireşele tale, a spus Olga întinzândui-le. Trei dolari, te rog.
- Oh, dar mulţumesc foarte mult!
John s-a întors spre uşă, dând să plece.
- De ce mi-ai spus mie toate astea?
- Sunt destul de singur, a răspuns ridicând din umeri şi împingând uşa de sticlă.
Pe geaca de piele era gravat cu alb „I’ve been there”. Barba lui încâlcită şi blondă era deja plină de sucul cireşelor şi plecă lăsând sâmburii scuipaţi în urmă. Olga îl privi până se urcă pe motocicletă, apoi oftă adânc:
- Iar tră să fac curat!
Vânzătoarea porni televizorul, iar pe ecran apăru fotografia lui John, aproape cum îl văzuse acum câteva minute, ţinând în mână o plăcuţă de identificare a deţinuţilor, alături de mesajul: „Criminalul periculos a evadat din închisoarea Alcatraz”. Jurnalista a început să ofere detalii privitorilor – „în cazul în care îl observaţi, vă rugăm telefonaţi la...”, dar Olga era pierdută privindu-i silueta pe motociletă îndepărtându-se.
- Să fiu al naibii! a spus, holbându-se la ecran. Ăsta chiar vorbea serios!

*Gândită într-un minut, scrisă în juma' de oră, inspirată de o discuţie fugitivă. Thanks for reading!

marți, 10 mai 2016

De ce NU poezia cu formă fixă?

Suntem în plin postmodernism și cu toate astea aud zilnic: „poezia nu e poezie dacă nu are rimă şi măsură”. Says who?
Poezia s-a născut din sentimente. Sentimente care au dominat sufletele viitorilor scriitori, care nereuşind să le verbalizeze au scris. Şi aici vorbim de STIL PERSONAL. Ar trebui să fie clar că fiecare epocă are stilul ei literar început de un scriitor cunoscut. Exemplu: clasicismul „este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale” (Wikipedia). No bun. Deci clasicismul încearcă să atingă ideaulul frumuseţii morale. Alt exemplu: romantismul  a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului” (Wikipedia). Noi curente apar tocmai din nemulţumirea unor indivizi faţă de curentul contemporan lor. Apar „ca reacţie” după ce un om hotărăşte că este „alergic” la respectivul stil şi nu îşi găseşte locul în curentul respectiv, nu se poate exprima în totalitate conform acelor reguli.
Bun. Să vorbim despre reguli. Luăm iar clasicismul şi romantismul:
Caracteristici ale CLASICISMULUI:
- imită natura în aspecte esenţiale omului, după modelul antic;
- cadrul de desfăşurare a gândurilor este decorativ, rece şi indiferent, deci nu are o influenţă asupra scriitorului;
- nu amestecă genurile şi realizează o armonie internă a operei;
- este regăsită raţiunea ca element definitoriu al omului;
- compoziţia este echilibrată;
Caracteristici ale ROMANTISMULUI:
- subiectivitatea trăirilor;
- prioritatea sentimentului, a sensibilităţii, idealizarea iubirii;
- îmbogăţirea limbajului cu neologisme, regionalisme şi din punct de vedere stilistic;
- opere care reflectă dorinţa de evadare din viaţa reală;
- aspiraţia spre absolut;
- teme principale: viaţa, moartea, iubirea, libertatea, exotismul.
În ambele vedem teme principale, opţiuni „de creat”, generalităţi şi reguli de formare a curentului. Primul vizează raţiunea, al doilea sentimentele. Dar ce-ar fi ca poezia să le aibă pe amândouă? „Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică, care include artele vizuale, arhitectura, muzica și literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, când artiștii s-au revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea și culminând cu rigiditatea și "osificarea" academismului secolului al 19-lea” (tot Wikipedia). No aşe! Oamenii ăştia au zis: ce tot atâtea reguli şi obligaţii?! Noi scriem cum vrem şi cum simţim că trebuie, las-o-n colo de rimă şi de măsură. Şi aşa s-a năcut un nou curent. Au crezut efectiv că prin ignorarea “tradiţionalului” se poate naşte ceva revoluţionar. Că prin respingerea materialului, realului, poezia (sau arta în general) va trece odată în faza spirituală. Lovinescu insistă că “formele trebuie să-şi creeze un fond propriu”, deci a fondat un nou curent (da, modernismul s-a născut în România), care să se alinieze nevoilor scriitorilor de la 1900 (şi).
Cum spuneam la început, trăim în postmodernism. Iată părerea lui Manolescu: “Poezia postmodernă își împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebire că se arată mult mai îngăduitoare în preferințele și în idiosincrasiile ei.” Dar, “epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, așa cum inventase epoca modernă. Monica Spiridon o consideră în schimb doar un mit cultural și nimic altceva. Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura autobiografică, realistă, orală și prozaizantă a curentului. Ion Bogdan Lefter evidențiază legăturile dintre postmodernism și experimentul literar românesc din anii '60-'70. Pe lângă toate acestea postmodenismul mai înseamnă joc, combinație, ironie, retorică, eliberarea fanteziei și împrumutarea limbajului familiar, dar și ingenioase construcții din „prefabricate”.” (Wikipedia)
Cărtărescu e un exemplu fascinant de postmodernism:
într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
(poema chiuvetei)
Aici povestea de dragoste este prezentată la un nivel ludic, concret, în care “chiuveta căzu în dragoste”, se îndrăgosti de o stea. Vedem o oarecare trimitere la Luceafărul lui Eminescu, mai ales în chemarea chiuvetei: “stea mică.../dă-te jos”, asemănător: “coboară jos, Luceafăr blând”.

erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în
faţa magazinului Materna
erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,
tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire
pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte
paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto
şi rachete metalice poloneze
(Zepeline peste piaţa Bucur-Obor)
Şi toată această descriere se referă, de fapt, la “ochii tăi în vârstă de optişpe ani/
întinşi pe toată bolta, şi barosani.” Postmodernismul lasă la liberă alegere toată descrierea. Cum vezi tu... ceva. Aşa scrii. Nu te gândeşti că violetul e în Bacovia nu ştiu ce sau că ochii la Nichita reprezintă... Ideea principală a curentului e hârtia umplută de gândurile şi sentimentele TALE. Nu “tema şi viziunea” la alt autor, ci la tine. Ruben Bucoiu vede tăcerea aşa:
Ai vorbit vreodată înainte de clipa aceea în care ai spus prima vorbă?
Oare din ce eşti alcătuită tăcere
dacă nu din vorbele gândurilor
conversând fără să spună nimic...
Cât de gălăgioasă poţi fi!
Pardoxal,
când mă gândesc la tine
te văd cu păr lung...
Cine-a'ndrăznit să te rostească altfel?
Să te schimonosească
De fiecare dată când te cheamă.
Plăcută eşti imenso
Dar pleacă,
Te rog, pleacă!
Lasă-mi doar zgomotul
Ce ţi-l fac paşii.
(Tăcere)
Ţin să subliniez că unul din sfaturile pe care le-am primit de la acest mare autor a fost să scriu exact când vizualizez gândul, să nu aştept să treacă pentru că versurile nu vor mai avea aceaşi intensitate emoţională dacă le las să treacă. “Scrie tot ce-ţi trece prin minte, toate ideile, oricât de stupide ar fi. Nu ştii dacă într-o zi va ieşi ceva din ele.” Alt sfat, de la doama Mariana Pândariu, e să las poezia să “fermenteze”. S-o scriu şi s-o las un timp, până când trece sentimentul, contextul în care am scris-o, apoi s-o cizelez. Aceleaşi lucruri vi le recomand şi vouă.
Sunt paşoptistă în unele idei, ca “scrieţi băieţi, numai scrieţi” (şi trebuie să o generalizez, deci: scrieţi, fetelor, numai scrieţi!). Consider că fiecare om are ceva de spus. Da, poate rămâne prin arta vizuală, desene, picturi, sculpturi, dar, cine va şti ce ai vrut tu să spui cu grafica ta peste 500 de ani? La fel e şi cu muzica. Piesele de acum 50 de ani sunt uitate. Lumea te ascultă acum, mâine te uită. Dar prin scris rămâne generaţiilor viitoare. Poate că numai tu şi “prietenii de la bere” ştiu ce anume te-a făcut să scrii ce ai scris şi ceilalţi îşi dau doar cu părerea, dar asta e frumos. Faptul că fiecare cititor are liber la interpretare. Poate să creadă că dacă “erau steluţe în genele ei” (referitor la Cărtărescu), era cuprins tot universul în genele ei. Sau poate să creadă că ninge sau e soare şi genele captează fulgii, respectiv lumina, nu ştiu! Important e să laşi ceva în urmă. Dacă te regăseşti în poezia clasică (vezi “Fericirea” lui G. Alexandrescu) sau eşti romantic, simbolist, modernist, scrie cum simţi!
Rima albă este un tip de rimă! Pentru faptul că poezia are rimă albă nu poate fi considerată urâtă:
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?
(Poem, de Nichita Stănescu)
Îşi pierde oare din intensitate doar pentru că nu are rimă? Şi ca acestea sunt multe altele. Poezia e poezie din pricina sentimentelor încise în sau ascunse după cuvinte. Părerea mea. Poezie e orice vrei tu să fie poezie. Poezie sunt sentimentele tale puse pe hârtie, sub orice formă ar fi, e poezie. Rimă, măsură, ritm, nu poţi măsura poezia după chestiile astea. Da, de acord. Poezia e o ştiinţă, şi totuşi... după ce parametrii se consideră o poezie “bună”? În “Dead Poet’s Society” profesorul (Robin Williams) le predă elevilor poezie  (https://www.youtube.com/watch?v=Is5eyrEc1Mg). E o replică la un moment dat: „We don’t read and write poetry because it’s cute. We read and write poetry because we are members of the human race. And the human race is filled with passion...” Restul, vă recomand să vedeţi filmul, e unul din cele mai bune ale lui Robin.
Şi, în timp ce căutam exemple de poezie cu rimă albă am dat peste tipul ăsta, îi zice Ionuţ Caragea, care vorbeşte despre versurile albe şi modul în care este privită poezia. Vă las să citiţi:
versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române,
tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne,
suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer,
dor, regăsire, iubire şi mai presus un mister.

vrei să găseşti poezia? strig-o tare pe nume,
bate neobosită într-o cămară anume,
dă cu pumnul în coaste şi năvăleşte prin vine,
nu întreba poezia unde-i şade mai bine.

las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul,
te va-nvăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul,
vrei să cunoşti şi cuvântul care te face poet?
nu căuta-n manuale cel mai frumos epitet.

scrie pe pagina albă ceea ce simţi şi ce vrei,
spune-ţi cu drag rugăciunea, chiar şi în groapa cu lei,
lasă-ţi iubirea să plece şi nu privi cu necaz,
tot ce ai dat te va face mai fericit şi cu haz.

versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române,
chiar şi pe lumea cealaltă, tot poet vei rămâne,
scrie cu lacrimi şi sânge şi vei compune mereu
viaţa din simple cuvinte, cum le-a lăsat Dumnezeu.
(Vrei să găseşti poezia?)


În articolul ăsta nu am încercat să vă conving să iubiţi poezia postmodernistă sau poezia în general, nici de cum. Am vrut doar să arăt că poezia poate avea mai multe forme şi că, de altfel, gusturile nu se discută. Scrii poezie cu rimă şi măsură şi te chinui să fie perfectă? Scrie! Eu tot cred că poezia vine din suflet şi nu trebuie stresată sau limitată şi dacă o fi pe acolo versuri care au rimă, să fie, pentru că poezia poate fi şi muzică, poate fi orice vrei tu să fie. Şi mai presus de toate, cum spunea prof. Gheorge Cîrstian: poezie, bucurie! De asta scrii şi citeşti poezie. E raţiune, dar e şi suflet. Le pui pe amândouă acolo într-un echilibru perfect: ce gândeşti şi ce simţi, pentru că odată ajunse pe hârtie, ai scăpat de ele. Şi le-ai captat într-un mod în care vor rămâne. Scriitorii, iar aici se generalizează: artiştii, nu vor muri niciodată.

P.S. V-am zis de piese vechi de 50 de ani. Here ya go: https://www.youtube.com/watch?v=RVKAVJO-1wY

marți, 5 ianuarie 2016

N-am mai postat de un an.

Într-un sfârșit, LicArt.

Uite ceva proaspăt, de azi.


fotografie

merg să-mi văd iubitul castel
cu sărutarea-i rece în fond
nu are decât 863 de ani…

mi-am făcut unghiile, de fapt
una din zece
și am plecat înainte să se usuce
să văd ce se-ntâmplă dacă-ngheață
în loc de roșu e negru

vreau să-l surprind: îl apuc de la spate
ce va zice castelul de vampiri când prințesa lui
va face ceva nechibzuit:

nimic.

probabil va spune zlaștiul sau cerna sau
zăpada de pe el.

interesant  e
că vecinii lui sunt niște case și niște câini maidanezi care mă latră
un bătrân plictisit sau doar prea bătrân
îmi spune să le vorbesc
și eu tac
devine aiurea
oricum deja sunt aici

ah! măreț ești.
tu și statuile tale din plumb și fiare vechi

- îl știi pe tipul ăsta?
- nu.
- m-a clacsonat.

nu are sens acum
dar va avea când vei vedea
acoperișul casei abandonate în fum
și pozele vechi din album.