Că tot vine Crăciunul, pentru că talent şi copii... Scenetă!

Că tot vine Crăciunul, pentru că talent şi copii... Scenetă!

Vreo 10 copii ţineau neapărat să facem o scenetă de Crăciun, aşa că m-am pus pe scris. Unii au vrut în versuri, alţii să cânte, alţii să danseze aşa că le-am făcut pe toate. Într-un timp atât de scurt, eu şi mami avem ce lucra cu ei! Unul din lucrurile bune e că ei chiar vor să înveţe şi îşi dau silinţa... Acum, să vedem ce iese!

Mama pregăteşte puiul pentru masa de Crăciun. Din când în când, se şterge pe mâini de şorţ. În acelaşi timp în camera de zi, cei doi copii pun globuri şi beteală în brad. Atmosfera e încărcată de mirosuri tipice Crăciunului: bradul, cozonacul proaspăt care se odihneşte pe farfurie lângă lapte şi portocalele nelipsite din coş aşteaptă lângă masă, imediat va pune puiul la cuptor ca felul specială a serii, căci mama ştie să gătească cel mai bine – e singura care cunoaşte ingredientul secret: Dragostea – şi puiul ei nu are concurent în lume.

Până la urmă, mama băgă puiul în cuptorul încins  şi copii o strigă:

Daniel: Mamă, mamă! Am terminat de împodobit bradul şi Rareş nu ajunge să pună steaua în vârf! O să strice totul!

Rareş: Nu-i adevărat! Minte. Maaamiii!!!

Mama: Vin acum!

Ştergându-şi mâinile de şorţ, cum era obiceiul ei, mama înţelegătoare merse în camera cealaltă să vadă de ce anume se ceartă copii iar. Cei doi strângeau steluţa şi trăgeau de ea de la unul la altul strigând: „E a mea!” „Ba e a mea!” Mama se uită blând la ei, se apropie şi spune:

Mama : Chiar şi în seara de Crăciun voi trebuie neapărat să vă certaţi? Of, of. Acum, daţi-mi steluţa mie, o voi pune eu în vârf.

Rareş şi Daniel: Daaar...

Mama: Niciun dar. Dacă nu vă înţelegeţi, pun eu steluţa în vârf.

Şi luă steluţa, o puse în vârf, iar copii se aşezară pe canapea.

Mama: Ce spuneţi, până e gata puiul, aţi vrea să auziţi Povestea Adevăratului Crăciun?

Daniel: Mai durează mult până va fi gata?

Mama: Cam jumătate de oră.

Rareş: Bine, atunci avem timp pentru o poveste.

Mama: Demult, într-un ţinut îndepărtat pe nume Betleem, avea să se scrie istoria lumii, căci Cel mai de preţ cadou ne-a fost dat. Iosif, trebuia să se înscrie pentru numărarea poporului pe o listă din Betleem şi a luat-o pe Maria, care era însărcinată cu Domnul Isus şi a plecat încolo. După ce s-a înscris, cei doi au căutat un loc unde puteau dormi, dar toate casele erau pline şi nu mai era loc pentru ei.

Rareş: Dar de ce, mami?

Mama: Pentru că foarte mulţi oameni au mers în acea cetate să se înscrie şi toţi au rămas acolo peste noapte.

Daniel: Păi şi Maria şi Iosif ce au făcut?

Mama: Au continuat să bată la uşi şi să întrebe:

Iosif: Cioc-Cioc! Oare aveţi vreun loc în care să putem rămâne peste noapte? Afară e frig, iar soţia mea va avea un copil.

Mama: Dar mereu şi mereu răspunsul era: Ne pare rău, dar nu mai avem locuri. Şi oricât de mult îi ruga Iosif, oamenii nu acceptau. Dar, până la urmă, un om s-a gândit că în grajdul lui era loc pentru doi oameni, aşa că a luat felinarul şi i-a condus acolo. În acel staul, Copilul s-a născut, iar animalele suflau aer cald pe El. (Aici se cântă Mântuitorul a venit) Maria l-a înfăşat în scutece şi l-a pus pe un pat de paie. Luna strălucea puternic şi o stea minunată lumina grajdul.

Steluţa: Veniţi cu toţii să vedeţi pruncul! E aşa drăgălaş cum doarme!

Steaua cântă „Astăzi s-a născut Hristos

Mesia chip luminos

Lăudaţi şi cântaţi

Şi vă bucuraţi. 

Mititel în făşeţel 

În scutec de bumbăcel

Lăudaţi şi cântaţi

Şi vă bucuraţi.” 

Mama: Trei păstori stăteau seara pe câmp cu turmele de oi. Încălziţi de foc, dormeau adânc şi visau. Dintr-o dată, în întunericul nopţii, un înger a apărut şi plin de lumină a început să cânte şi să spună:

Îngerul: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat [...]” Mergeţi şi închinaţi-vă Lui, căci El e Fiul lui Dumnezeu. Îl veţi găsi într-o iesle, urmaţi steaua.

Îngerul cântă „La Betleem colo-n jos
Cerul arde luminos
Preacurata
Naşte astăzi pe Hristos!”

Mama: Şi păstorii somnoroşi se uitau uimiţi la Înger. Unul din păstori a spus :

Păstor 1 : Şi ce îi putem dărui Copilului născut ?

Înger: El vrea doar inima voastră.

Mama : Păstoraşii au crezut că visaseră, dar când au văzut steaua cea strălucitoare au ştiut că îngerul a fost real. Au pornit către ieslea în care Isus dormea liniştit, iar când au ajuns, s-au închinat şi i-au dăruit câte un mieluşel din turmă:

Păstor 1 : Noi suntem ciobănaşii de pe deal,

avem câini şi avem oi,

steaua strălucea fără egal,

aşa că am venit acum la voi.

Păstor 2 : Un înger ne-a trimis în miezul nopţii,

aşa că am venit iute cu toţii.

Noi daruri pentr-un Rege nu avem,

aşa că vă aducem ce putem.

Păstor 3:  O oiţă din partea mea şi a lor,

să faceţi brânză pentru micul Puişor.

Mama : Unul dintre păstori avea un ucenic, care nu i-a putut da lui Isus o oiţă, aşa că i-a cântat (Ucenicul păstorului va bate la tobe cântecul Little Drummer Boy). Păstorii au rămas acolo, la iesle, închinându-se Copilaşului.

După un timp, de peste deal, Iosif a văzut trei crai apropiindu-se. A mers în calea lor şi i-a invitat în umila iesle. Când magii au ajuns, s-au închinat până la pământ Nou-Născutului şi fiecare i-a dat câte un dar preţios :

Magul 1 : Eu vin de la răsărit şi aur ţi-am pregătit.

Magul 2 : Din 2 zări şi două ţări, aduc smirnă în cântări.

Magul 3: Tămâie am adus cu mine,

să fie cum se cuvine

pentr-un Rege, Împărat,

care ne-a răscumpărat.

Mama: Magii au mai stat puţin, dar după un timp s-a întors fiecare în ţara lui. Acum să mergem şi noi la masă, cred că puiul e gata, miroase bine !

Aceasta a fost Povestea Adevăratului Crăciun. Până la urmă, Crăciunul nu înseamnă numai cadouri, bradul împodobit,  zăpadă sau masa de Crăciun. În această zi, noi sărbătorim cel mai preţios cadou pe care oricine îl putea primi vreodată : pe Isus. El are grijă de noi, ne iartă şi acesta e cel mai important lucru. Doar El face Crăciunul atât de special şi ne iubeşte orice am face. A venit pe pământ ca să ne salveze şi suntem mântuiţi prin El. (Unul din copii cântă Nicola - Cântec pentru Isus, iar ceilalţi copii dansează).

Asta a fost... Poate... Scurt? Mai mult decât probabil. Se poate adapta pentru mai mulţi copii: câteva versuri în plus la păstori, se pot adăuga gazde, se poate face un cor de îngeri, în funcţie de cât de mulţi copii sunt. Povestitorii sunt mama şi vocea naratorului care descrie la început şi la sfârşit, restul sunt actori şi cântăcioşi (cum spune tata). 

* Sceneta este postată pentru uz personal; dacă va fi folosită cu scopul de a fi prezentată, sunt de acord, atâta timp cât rămân anonimă ca scriitoare a ei ŞI persoana respectivă nu îşi va însuşi creaţia. Mulţumesc pentru înţelegere.

Compot de mere. (sau Rutina, dar tot compot de mere)

   Ah! Nenorocita de rutină devorează sufletele celor dependenţi de timp... Afară plouă, cică a venit toamna pe bune. Se schimbă şi ora... Dar eu mă iau de rutină!

     Mai întâi, vă spun de ce "Compot de mere"? Răspunsul e simplu: în acest moment mănânc compot de mere şi aşa mi-a venit inspiraţia, pentru că mă hrănesc cu acest compot de câteva zile… Aproape doar asta mănânc!

Revenind la rutină: sunt aşa geloasă pe ea! Ea e mereu constanta, e definiţia cuvântului „acelaşi”. Dar totodată mă calcă pe nervi! Unde e schimbarea care ar trebui să însemne "viaţa"? De unde anume te mai arunci să înveţi să zbori? (Şi ştiu că zborul şi aripile sunt un lait-motiv la mine în ultimul timp). Cazi de pe aceeaşi stâncă de 2 metri la nesfârşit sau variezi între stânci înalte cu apă dedesubt, copaci de toate felurile, dealuri, munţi? Unde e adrenalina? Într-o viaţă bej, aceasta nu mai are loc... 

     Azi, ziua minunată de azi în care fiecare oră a fost până acum marcată de o ploaie măruntă, m-am apucat să-mi fac curăţenie în dulap... Dacă tot îmi aranjez sufletul, arunc ce nu mai am nevoie şi pun sentimente la spălat, de ce nu aş putea face asta şi cu dulapul? Sora mea mai mică a găsit un "aparat" de împăturat haine pe care l-a construit şi acum îl testez (https://www.youtube.com/watch?v=drKh2FTptR8 - link-ul de inspiraţie, în caz că vă trece prin cap să încercaţi). Am dat drumul la radio, lucru pe care nu l-am mai făcut de prin clasa a6a, cred... Şi ghici ce? La dragul de radio - pe lângă piesele stupide, comerciale (şi chiar îmi permit să le caracterizez ca fiind de prost gust) acei oameni chiar mai ştiu din când în când că muzica veche încă se ascultă şi cred că s-au întrebat: Oare merge dacă nu punem numai muzică de club? Lăsând la o parte asta, canalele mi-au amintit de nişte piese chiar drăguţe... :)  

     În dicţionar, rutina este definită ca fiind "obișnuința de a acționa sau de a gândi totdeauna în același fel. ♦ Totalitatea obișnuințelor sau a prejudecăților considerate ca fiind un obstacol în calea noului, a creației sau a progresului." Link: http://dexonline.ro/definitie/rutina. Deci, rutina stă în calea progresului, care este trecerea de la o stare inferioară, la una superioară - un pas (sau mai mulţi) înainte - şi, ca să lămurim total, rutina te blochează, te ţine în loc şi nu te lasă să progresezi. De ce ai vrea tu, ca om, să nu profiţi de viaţă, care viaţa însăşi este schimbare? Cică viaţa în dicţionar, pe lângă multe altele este: "Timp cuprins între nașterea și moartea cuiva; șirul evenimentelor întâmplate în acest timp." Întrebarea mea acum este, vrei ca viaţa ta să fie aşa: Mama m-a adus pe lume. Acum eu, una bucată om, îmi creez drumul. Zilnic, merg la aceeaşi fabrică în care mă uit la aceleaşi lemne lăcuite şi diferenţa de la o zi la alta este că într-o zi găsesc 2 lemne incomplete, în altă zi 3. Ajung acasă, mânc şi dorm. A doua zi mă trezesc, merg la fabrică, vin acasă, mănânc şi dorm. A treia zi - de aici nu mai continui, ar fi stupid. Aşa arată viaţa lipsită de orice culoare! Cum anume crezi tu că omul poate trăi aşa? Nu e om, e doar un robot! Unde e arta de a fi în rutină? Unde e familia? De ce ai vrea să trăieşti aceleaşi senzaţii mereu şi să te uiţi toată viaţa la nişte bucăţi de lemne? Un om rutinar nu trăieşte, supravieţuieşte... Asta până într-o zi, în care moare. Şi care îi sunt realizările?

     Da, e păcat să trăieşti bej... Cum ar fi viaţa unui om din perspectiva asta: Vii pe lume, mama ta are grijă să primeşti o educaţie bună. Te angajezi şi tu la fabrica de lemne lăcuite, dar, în loc să ai aceeaşi expresie, zâmbeşti. Nu pui la o parte, într-o cutie, lemnele incomplete, le arunci de parcă ai fi la campionatul mondial de basket, dansezi cu ele sau pur şi simplu te joci. Ieşi de la lucru, te întâlneşti cu prietenii la o pizzerie. Mai târziu, cunoşti pe cineva, vă căsătoriţi şi acum ai grijă de cei 3 copii. Pentru că îi făceai pe cei din jur să zâmbească şi îţi făceai treaba bine, directorul te-a promovat, iar acum ai un program flexibil. Te-ai angajat la fabrică pentru că iubeşti lemnul, dar promovarea te-a dus la scris rapoarte, aşa că te-ai apucat de sculptat şi chiar eşti bun în asta. Până la urmă mori, dar ai lăsat ceva în urmă: ai lăsat artă, iar familia ta îţi va păstra numele peste timp.

     Asta e viaţa trăită cu pasiune! De ce ai vrea să faci aceleaşi lucruri, fără să TE adaugi în tot ce faci, fără se le faci speciale, ale tale? Rutina e o prostie! Da, avem programe, dar nu toată viaţa noastră trebuie să fie un program. Organizarea este necesară, dar avem nevoie de o doză de nebunie, de pasiune, de dragoste. Trebuie să lăsăm ceva în urmă, nu? Trebuie să ne cunoaştem şi să ştim ce ne dorim! 

     Dacă nu renunţi, nu poţi pierde. Asta e regula de bază în viaţă, dar, nu forţa o uşă închisă să se deschidă. Rupi clanţa, sari etape, îţi schimbi viitorul în rău şi strici frumuseţea vieţii. Un ultim sfat pe astăzi: Zâmbeşte! Vei schimba ziua celor din jurul tău, îţi vei dărui o altă zi minunată şi nu uita că zâmbetul e ingredientul principal în crearea amintirilor. O zi frumoasă!

Asfinţitul sentimentelor, aripi distruse.

     Cuvinte cheie: Dezamăgire, Descoperire (mai bine supus: dezgropare), Dezordine (haos). Mediul plin de ceaţă afectează atmosfera care devine apăsătoare şi totuşi, toamna este perioada de tranzit dintre vara plină de viaţă şi iarna plină de amorţirea vieţii. În această perioadă plouă, iese soarele, iar plouă. Nu ştii la ce să te aştepţi... E o continuă schimbare. Cei 3 "D", (da, numărul magic al basmului -3-) aduc odată cu ei furtuna interioară care o imită pe cea exterioară. Astăzi ascultam The tallest man on Earth, Dreamer. Spune la un moment dat: "And I'm just a shadow of your thoughts in me/ But sun is setting, shadows growing." Şi mă gândeam aşa... Sunt doar o umbră a unor gânduri, dar odată cu soarele, umbra aceea creşte. Şi, ce se întâmplă atunci când norii cenuşii plin de haos acoperă cerul? Unde e umbra mea? Unde sunt eu şi gândurile mele? Nicăieri. Pierdută în neant. Suntem doar nişte umbre care pălesc odată cu soarele şi au nevoie de lumină să trăiască.

     Atâta tristeţe în două săptămâni! Şi mai bine e că am rănit oameni care nu aveau vreo vină sau vreo legătură, dintr-o, inocenţă n-o pot numi, dar în schimb prostie... Cât încape! Mai rău e că acum culeg roadele şi i-am făcut pe cei dragi mie să se chinuie să trăiască pentru că variaţia asta a sentimentelor ucide! Gânduri care trec şi vin şi "Ce-ar fi fost dacă...?" Şi, băi! E atâta părere de rău, atâta întristare şi atâta haos! Simt cum umbra mea dispare în adâncul întunericului şi azi-noapte mă gândeam la paint... Da, paint! Nu mai pot da "undo", nu mai vrea să se şteargă... Ce-ar fi dacă mi-aş da delete? Să stau ascunsă în umbrele marilor clădiri, încât umbra mea să nu mai cunoască lumina şi asta mi-ar fi pedeapsa. Toamna! Ah, veşnica toamnă! Palida-mi umbră se pierde în ceaţă... În ceaţa care era odată dimineaţă. Lacrimile tuturor s-au adunat într-un pahar. Picur cu picur paharul se umple cu fiecare secundă şi dă pe dinafară. Ce a fost în capul meu?! 

     Mă simt ca într-un labirint. Doar că, de fiecare dată când mă apropii de final, ceva mă aruncă înapoi în mijloc şi trebuie să găsesc drumul legată la ochi. Deja am 5 eşarfe pe ochi, nu mai îmi văd umbra. Întrebarea asta... "De ce?" mă apasă pe stern şi îmi ia aerul, după care îşi cheamă prietenele şi mă îngroapă într-un mare morman de întrebări la care nu am răspunsuri. Atâta inconştienţă! Am pierdut tot ce credeam odată că am. Iar restaurarea şi recuperarea se fac mai greu. La intersecţie am luat-o pe celălalt drum şi numai bine am fost împinsă din spate de vânturi ale celor patru zări, iar acum, ca să mă pot întoarce, trebuie să parcurg tot drumul înapoi, luptându-mă cu acele vânturi. Cât timp pierdut!

     Hmm... Confuzie! Da... Cam asta e. Simt că m-am pierdut pe mine, dar, întrebarea e: M-am cunoscut vreodată? Am aflat că sunt stângace, de fapt. Şi multe alte chestii din copilărie, dar cert e că am început să desenez cu stânga. Apoi, după ce am schimbat stânga cu dreapta, am început să mă cunosc, aşa cum m-am creat, doar că m-am pierdut pe mine pe drum şi acum nu mai ştiu cine sunt şi ce vreau. M-am săturat să mă gândesc la viitor şi să-mi fac planuri. Da, cred că trec prin criza aia ciudată a adolescenţilor care îşi formează identitatea acum... M-aş refugia în mine şi m-aş închide cu un lacăt, dar nu mă găsesc! Am avut şi momente în care am simţit că sunt legată de o bombă călare pe un uragan care stă deasupra unui tsunami gata să lovească un oraş suprapopulat. Sunt dezamăgită de mine. De cam tot ce am făcut până acum. 

     Nu mi-am dat seama că încerc să-mi caut identitatea în oameni şi culmea... N-am avut prieteni... Anul trecut am cunoscut doi, pe care i-am îndepărtat anul ăsta. Vreau să mă găsesc singură. Trebuie să fiu un tot unitar, nu pot avea mai multe euri... Eu - artistă, eu - creştină, eu - membră a unei familii, eu - elevă... Trebuie să le combin cumva. Lupta interioară este cea mai grea. Să te lupţi cu tine însuţi... Oare cine câştigă? Nu ieşi oricum în pierdere? Dacă pierzi defectele firii, e ok... dar s-ar putea să-ţi sufere şi duhul... De asta ce mai spui? 

     Oricum, e ciudat. Toamna e ciudată. Îşi pune amprenta asupra mea fiecare rază a soarelui sau a lunii! Zilele astea n-am prea avut chef să citesc, dar trag de mine şi o fac! Am olimpiade în faţă şi trebuie să mă ridic de jos... Dar iar sunt aproape de knock-out de fiecare dată când o fac, căci vânturile au grijă să mă doboare.

Urme

Nostalgia unei îmbrăţişări pierdute

pe aripile vântului în timp...

Un zâmbet, o privire, un cuvânt

îţi aminteşte amintirea

şi braţele-i reci,

îngheţate de otravă.

Timpul! Cea mai mare povară...

Trece în voia sorţii

şi aprinde flăcări arse.

Lumină în ceaţă,

dar ceara lumânării se prelinge pe masă

şi se stinge. 

Prinsă-n întuneric,

iar lanţurile inconştientului

devin oarbe.

Luna violet se ţine de perdea

şi-i sfâşie puterea...

Se revarsă peste mine

şi mă resuscitează 

din suflarea morţii.

Lacrimi amare ale corbilor pe cer,

începe ploaia.

Merg la oglindă,

în cameră intră lumina stelelor,

iar eu sunt EU.

Ah, noaptea!

     Asta e ceea ce simt... Am nevoie de lună, care pare că nu mă mai ajută... Familia mi-a construit aripi, dar eu am lăsat oamenii să-mi smulgă pană cu pană şi acum nu mai pot zbura... Înapoi în braţele familiei, ne refacem aripile împreună. Vreau să o iau de la capăt, să mă ridic, să lovesc şi eu vântul şi să tai capul timpului. Vreau să sparg clepsidra, să îi rup pereţii, iar cioburile să devină praf de cenuşă. 

     Vreau să repar ce-am stricat şi să o iau de la capăt. Dar n-o pot face singură. Pentru asta am nevoie de ajutorul lui Tata... Doamne, chiar am nevoie de Tine!!!

Frunze amare.

Nostalgica foame a timpului
mi-a furat nemurirea din aripi
şi luna se uită la mine şi plânge.
E cineva acolo?
Mă simt pierdută în neant
şi stelele m-au aruncat pe Pământ.
Scriu, dar vorbele curg fără mine
şi n-am fost aşa nicicând.
Praf de cenuşă în ochii de foc
aprinşi în urma exploziei.
Promit: Eu nu mă mai întorc!
Vreau să simt mireasma ambroziei...
Scrijelesc cu sânge coaja de tei
şi frunzele cad în solfegii,
luminile scad din ochii mei,
iar pietrele cântă arpegii.

~ 9 octombrie.
     Un apus de soare de la roz la portocaliu care se scurge după deal, apare luna imensă învăluită de nori galben-fumurii şi mă revigorează. Mă gândesc la răsăritul care mă aşteaptă, cum ai spus, la ce pot face cu următoarea zi şi sper. Chiar dacă totul se cam dărâmă, în locul ruinei din suflet apare o floare, iar prin delicateţea ei aduce un nou început mirosind a primăvară şi cu ea, vântul schimbării.

Pam-pam!

Toamna vine încet şi acoperă glia rece cu frunze moarte. Culorile pălesc de la verde la "culori calde" care totuşi sunt reci. 16 ani au trecut! 10 de când sunt în Hunedoara. Şcoala, liceul, un mediu interesant, te împinge să faci lucruri noi. Plouă, plouă, se schimbă nuanţele... Pam-pam, cântece noi şi învăţat la chitară. Bine de tot! Ador toamna, cred că e anotimpul meu preferat... Plin de nostalgie şi romantism, plimbări lungi şi îndrăgostită de muzică printre frunze cu părul cârlionţ şi cizmele galbene. Artă!

Azi plouă.

Ştirile: Veste naşpa - azi plouă.

Eu: De ce e naşpa? Azi plouă!

Oficial e septembrie! De ce? Ploaie şi iar ploaie... Timpul în care Hunedoara se aseamănă cel mai mult cu Londra! Numa' bine, dacă plouă putem sta în casă şi (în loc să stăm pe facebook, că aşa spun profesorii chiar dacă unii nu ştiu că noi citim pentru română şi învăţăm la istorie şi psihologie) azi să fim creativi! Creativitatea e bună, mai ales în zilele cu ploaie! 

Provocare: Azi citeşte o carte, desenează, dansează, cântă, scrie ceva... Fă ceva creativ! Ceva ce-ţi place! Fă ceva neaşteptat... Spală vasele sau mătură în sufragerie. Umple-ţi timpul cu ceva pozitiv care poate face pe cineva să zâmbească, fie că e mama ta sau profesoara sau vecina, nu ştiu! Ce ştiu în schimb, e că merită să trăieşti, să zâmbeşti şi să îi faci pe cei din jur să zâmbească!

Şi ce dacă plouă azi? Şi ce dacă azi toată ziua cât ai fost la şcoală a plouat şi nu s-a oprit până ai plecat şi tu nu ai o umbrelă ŞI stai departe de şcoală? Mergi prin ploaie, sună-ţi prietena (-ul) cea (cel) mai bună (bun) şi dansaţi împreună, chiar dacă ea (el) e acasă, măcar e acolo la telefon. E tare să ştii că este o persoană pe care te poţi baza oricând şi care e langă tine chiar dacă nu e fizic... A fi sau a nu fi? Maria este! :D (Just for you, girl! Lăţuste plin ploaeee! :P)

O zi faină, băi... Zi faină! :D 

Bucură-te de ploaieee!!! De-aia o avem de la Tata, să ne bucurăm de ea!!! :D Nu? 

TU!

Iar am scris ceva... Nu ştiu de unde... Nu ştiu cum... Parcă nu eu scriu atunci când scriu aşa ceva! E un sentiment interesant... Dar:

Plouă.
Mai bine spus: FURTUNĂ!
Vântul îţi urlă numele
şi te văd printre nori.
Eşti ca un fulger trimis de Zeus
în calea unui muritor morbid.
De ce?
Să-i curmi suferinţa
acumulată-n timp.
Parcă sunt o operă arhaică la care te uiţi!
Mă studiezi...
O pânză pictată sacru, în acrile mărunte
şi scrisă în nişte simple cuvinte
care descriu totul.
Universul infinit are o limită:
În ochii tăi îl cuprinzi pe tot.
Călătorule! Ai fost oriunde şi nicăieri.
În minte, în suflet, în stomac...
Mă citeşti, cercetezi sau
pur şi simplu te uiţi...?
Ce vezi? Ce vezi la mine?!
Sunt doar o simplă scriitoare
care adoră numele de prinţi
şi noaptea.
Care îşi dansează gândurile
şi scrie sentimentele pe foi,
pe foi pierdute...
Zbor.
Da! Simt că zbor într-un etern imens, ameţitor.
Efemerul şi-a pierdut valoarea, dar
gustul ciocolatei rămâne neschimbat.
Doar vremea se schimbă.
Doar vremea e la fel.

Trezeşte-te.

Cântecul tău
A rămas o umbră a ce a fost odată
Dimineaţa.

Glasul tău

Nu se mai aude cât să împrăştie

Ceaţa.

Imposibilul de acum,

era posibil atunci... 

Iar tu...

De ce ai ales să pleci, să plângi?

 Te îmbraci în dungi,

Suferi închis în lumea interioară.

Ieşi! 

E tot acelaşi soare de odinioară!

Cântă!

Dă drumul vocii tale.

Nu e pierdută!

Dar e pe cale... 

Mary.

Asta îţi e dedicată.
În primul rând, eşti o floare delicată.
Te mişti de parcă nu eşti afectată
de gravitaţia demult creată. (că tot vorbeam de gravitaţie...)

Zâmbetul  tău aduce lumină,
Vocea ta cântă în surdină
parcă, în acest peisaj cu lună plină.
Şi cred c-această artă o să ţină.

Ştii, nu mă gândeam niciodată
Că vom fi prietene - mereu împreună -
dar, uite că deodată:
Amintirile "noastre" se-adună.

Nu mi-a plăcut catrenul,
dar tu m-ai făcut să scriu unul.
Suntem două molecule în sistemul
care se învârte ca nebunul.

E deja a cincea strofă - utopie!
În momentul ăsta spun: "Nu totul e o prostie."
Mă bucur că încă trăim în copilărie
şi că scriu asta în ora de geografie.
                                                                                   Cu dragoste, nu drag,
                                                                                                    Raluca.

     Nu ştiu ce simţi tu pentru mine, dar eu chiar m-am ataşat. Asta e o nimica toată faţă de ce aş putea pune în cuvinte alături de numele şi imaginea ta în sufletul meu. Aş vrea să înţelegi că ţin enorm la tine, indiferent de ce ar spune alţii. Citind şi scriind poezia din nou, mi-am dat seama că s-ar putea înţelege altceva din ea :))). Ei bine, eu şi Maria suntem foarte bune prietene... :D Ne cunoaştem de mult şi niciodată niciuna din noi nu a crezut că vom ajunge prietene... Dar uite-ne acum! :)
     Pe scurt... Eşti o zână, o scumpă, o binecuvântare în viaţa mea! Mă bucur mult că ne-am cunoscut mai bine anul acesta (şi nu o spun ca pe o formalitate). God Bless you sweetie!!!

Liber

Libertate.
Pe timp de zi, dar mai ales de noapte.

Liber în versuri scriu,
Nu mă reţine nimic.
Şi într-o zi, da, ştiu!
Totul va fi unic.

Încearcă să găseşti înţelesul
Versurilor mele,
Şi, da, abia atunci
Eşti critic de 5 stele.

Versurile-mi aripi au,
Îmbrăcate-n foc.
Şi crede-mă, chiar vreau
Emoţii să dezgrop.

Am libertate-n Artă!
Exprimare curată, nu deşartă.
Pe aripi de vânt purtată,
În note-napoiată

Pe Pământ.

Deşi aş vrea să stau să va mai cânt.
Oricând, atât de liberă zbor!
Cobor de la simplul decor,
La soarele trecător,
Dar nu ignor
Ceea ce poate să devină uimitor.

Zâmbesc. Şi printre lacrimi câteodată.
Interesant, oameni noi, culori aşteaptă.
Liberă să dau lumină acoperirii-ntunecată
Să dea suflet inimii criptată.

Stau pe un nor pufos,
Mă uit în jos...

Hey! Voi, muritorii!
Jucaţi cum vor domnitorii
Întunecaţi şi îmbrăcaţi în lumina nopţii.
Nu ştiţi să vă împotriviţi sorţii?

- Zâmbiţi! Mă adresez vouă, direct!
Mă uit la voi, la jos, discret.
Zâmbiţi de Fericire Nouă!
                   Libertate vouă!

Prins în Lumea Moartă

Adăugat la titlu ar fi... "Prins în Lumea moartă, fiindcă nu mai eşti tu..."

Înaripat.
Încătuşat de timp,
Închis în spaţiu
Şi visând.

Într-o zi voi ieşi!
Îmi voi lăsa aripile să zboare!
Şi atunci, draga mea,
Patul tău de petale
Care m-a închis grosolan
Va fi în veci aruncat în van
Şi secundele vor trece iar,
Eu voi putea să zbor.

Îţi scriu.
Aripile-mi sunt îngheţate
Şi vor să ia din nou foc.
Vor să fie eterne,
Ca atunci când îţi zâmbeam
Şi ne ţineam în braţe.
"Până ce moartea ne va despărţi."
Uite, răul a fost făcut.
Acum, eşti doar o poveste de demult,
O carte pe care o deschid din când în când,
În care trăiesc.
Draga mea, te iubesc!
Dincolo de-acestă lume
Pe care ai părăsit-o suferind,
Care nu mă lasă să zbor!
Vreau să zburăm pe cer!
Abia aştept să te văd.

Dar, cum spuneam,
Închisoarea care mă ţine legat în lanţuri
Nu mă lasă.
Timpul trece greu.
Fiecare secundă pare o veşnicie.
Casa noastră tot mai mică.
Abia aştept să plec!

Sunt un Phoenix.
Aripi de foc.
Un zburător, un zân, un visător.
Sunt un băiat,
Devenit bărbat
Care te iubeşte!
Vreau să te am lângă mine!
Vreau să zbori!
                                         - 30 aprilie 2014 -


   Nu ştiu de ce am scris-o la masculin, de ce ideea de moarte şi celălate idei morbide... Nu a murit nimeni apropiat mie...  M-am trezit acum câteva zile, după ce am terminat "Romeo şi Julieta" la şcoală şi am început să scriu dimineaţa pe la 6:30, 7... A ieşit asta... Parcă nu ştiam ce scriu. Dar am scris. Şi... Mulţumesc. :)

Dacă...

Dac-aş sta să calculez
                fiecare zi, minut, secundă,
Dac-aş avea curajul să-l
                dobor pe cel ce vrea să mă împungă,
Dac-aş putea să văd viitorul
                 prin ochi de cristal,
                     printr-un geam roz,
Dac-aş vrea, dac-aş avea voinţa
                 de a schimba totul...
          Dar uite! Vreau şi am voinţa!
                                Nu se schimbă nimic...
Dac-aş zbura departe, oh!
                  De-aş putea zbura!
           Măcar aş pleca,
                    şi lumea n-ar fi atât de rea.
Îmi pare rău că nu vrei să fiu aşa.
       Dar aşa sunt, voi fi,
                  Şi nu poţi schimba asta...
Dac-ai putea...

Simplu decor

~ Irealul devine real atunci când priveşti din prisma mea... De aceea, asta arată ceva:

În această lume efemeră
Condusă de o simplă himeră,
Metamorfozată de timp,
Simplificată-n anotimp,
În această continuă schimbare:
Vânt, valuri şi mare,
Adâncuri ale pădurii ascunse,
Imagini ale gândurilor pătrunse
În non-timp şi spaţiu, illo-tempore,
Artistic, colore, sonore...
Aici, pe acest Pământ trecător,
Locuim noi, pe-acel "mare picior"
Şi, nu întâmplător
Aparţinem acestui decor.

~ Şi totuşi, realul poate fi privit şi în mod ireal, asta dacă priveşti totul dintr-un alt unghi... O lume a mea a fost creată în interiorul sufletului meu... Aproape nimeni nu poate pătrunde sau înţelege anumite "schimbări ale vremii" care se petrec acolo mai mereu... Dar aşa sunt eu: mulţumită până la capăt de mine, de ceea ce sunt, de ceea ce însemn, de ceea ce am şi de toate momentele în care Dumnezeu m-a inspirat să scriu. :)

O dimineaţă primăvăratică pusă în versuri...

Iar dimineată!
Şi norii acoperă cerul,
Un peisaj plin de mister,
Privesc al reîntoarcerii eternul.
Pe-o creang-acol, un păsăroi stingher.
Dimineaţă iar, ce mai pot spune?
Soarele se luptă efemer
Şi parcă nu învinge lupta
Veşnicei zile de ieri.
Privesc zâmbind un răsărit
De primăvară nouă,
Portocaliu, acoperit
De rouă.

!

I know I'm alien, but life is more beautiful like this!

Norii sunt o reprezentare a cerului în oglinda sufletului.

Am învăţat să învăţ! Pentru că nimeni nu poate ştii valoarea unui om înainte să-l cunoască.

Fii o lumină! În tot acest întuneric absolut, e nevoie de multe lumini ca să iasă la iveală adevărul.

Detaliile fac diferenţa!

Nori Portocalii

Apus.
Urmărind păsări călătoare,
o altă zi s-a dus.
Pictez stând în picioare în timp ce o rază galbenă de soare,
Umbreşte pensula moale care se îneacă în mare şi aproape dispare...
în amestecul... aproape mov.
Şi astfel, gâdilând pânza care parca râde
sub presiunea picăturii de culoare,
Arbori, flori, cascade,
E-o micuţă insulă, oare?
Apare, în scena elenistică,
O altă notă muzicală artistică:
- o sirenă cântând la mandolină acompaniată de stele de mare-n surdină.
Cerul îşi tot schimbă nuanţa,
Soarele, încet, se duce la culcare.
E timpul să păstrez distanţa,
Adun lucrurile şi mă pun în mişcare.
O seară liniştită de vară,
O noapte cu stele şi lună,
Urc treptele de la scară,
Acum merg acasă - Noapte bună!