Asfinţitul sentimentelor, aripi distruse.

     Cuvinte cheie: Dezamăgire, Descoperire (mai bine supus: dezgropare), Dezordine (haos). Mediul plin de ceaţă afectează atmosfera care devine apăsătoare şi totuşi, toamna este perioada de tranzit dintre vara plină de viaţă şi iarna plină de amorţirea vieţii. În această perioadă plouă, iese soarele, iar plouă. Nu ştii la ce să te aştepţi... E o continuă schimbare. Cei 3 "D", (da, numărul magic al basmului -3-) aduc odată cu ei furtuna interioară care o imită pe cea exterioară. Astăzi ascultam The tallest man on Earth, Dreamer. Spune la un moment dat: "And I'm just a shadow of your thoughts in me/ But sun is setting, shadows growing." Şi mă gândeam aşa... Sunt doar o umbră a unor gânduri, dar odată cu soarele, umbra aceea creşte. Şi, ce se întâmplă atunci când norii cenuşii plin de haos acoperă cerul? Unde e umbra mea? Unde sunt eu şi gândurile mele? Nicăieri. Pierdută în neant. Suntem doar nişte umbre care pălesc odată cu soarele şi au nevoie de lumină să trăiască.

     Atâta tristeţe în două săptămâni! Şi mai bine e că am rănit oameni care nu aveau vreo vină sau vreo legătură, dintr-o, inocenţă n-o pot numi, dar în schimb prostie... Cât încape! Mai rău e că acum culeg roadele şi i-am făcut pe cei dragi mie să se chinuie să trăiască pentru că variaţia asta a sentimentelor ucide! Gânduri care trec şi vin şi "Ce-ar fi fost dacă...?" Şi, băi! E atâta părere de rău, atâta întristare şi atâta haos! Simt cum umbra mea dispare în adâncul întunericului şi azi-noapte mă gândeam la paint... Da, paint! Nu mai pot da "undo", nu mai vrea să se şteargă... Ce-ar fi dacă mi-aş da delete? Să stau ascunsă în umbrele marilor clădiri, încât umbra mea să nu mai cunoască lumina şi asta mi-ar fi pedeapsa. Toamna! Ah, veşnica toamnă! Palida-mi umbră se pierde în ceaţă... În ceaţa care era odată dimineaţă. Lacrimile tuturor s-au adunat într-un pahar. Picur cu picur paharul se umple cu fiecare secundă şi dă pe dinafară. Ce a fost în capul meu?! 

     Mă simt ca într-un labirint. Doar că, de fiecare dată când mă apropii de final, ceva mă aruncă înapoi în mijloc şi trebuie să găsesc drumul legată la ochi. Deja am 5 eşarfe pe ochi, nu mai îmi văd umbra. Întrebarea asta... "De ce?" mă apasă pe stern şi îmi ia aerul, după care îşi cheamă prietenele şi mă îngroapă într-un mare morman de întrebări la care nu am răspunsuri. Atâta inconştienţă! Am pierdut tot ce credeam odată că am. Iar restaurarea şi recuperarea se fac mai greu. La intersecţie am luat-o pe celălalt drum şi numai bine am fost împinsă din spate de vânturi ale celor patru zări, iar acum, ca să mă pot întoarce, trebuie să parcurg tot drumul înapoi, luptându-mă cu acele vânturi. Cât timp pierdut!

     Hmm... Confuzie! Da... Cam asta e. Simt că m-am pierdut pe mine, dar, întrebarea e: M-am cunoscut vreodată? Am aflat că sunt stângace, de fapt. Şi multe alte chestii din copilărie, dar cert e că am început să desenez cu stânga. Apoi, după ce am schimbat stânga cu dreapta, am început să mă cunosc, aşa cum m-am creat, doar că m-am pierdut pe mine pe drum şi acum nu mai ştiu cine sunt şi ce vreau. M-am săturat să mă gândesc la viitor şi să-mi fac planuri. Da, cred că trec prin criza aia ciudată a adolescenţilor care îşi formează identitatea acum... M-aş refugia în mine şi m-aş închide cu un lacăt, dar nu mă găsesc! Am avut şi momente în care am simţit că sunt legată de o bombă călare pe un uragan care stă deasupra unui tsunami gata să lovească un oraş suprapopulat. Sunt dezamăgită de mine. De cam tot ce am făcut până acum. 

     Nu mi-am dat seama că încerc să-mi caut identitatea în oameni şi culmea... N-am avut prieteni... Anul trecut am cunoscut doi, pe care i-am îndepărtat anul ăsta. Vreau să mă găsesc singură. Trebuie să fiu un tot unitar, nu pot avea mai multe euri... Eu - artistă, eu - creştină, eu - membră a unei familii, eu - elevă... Trebuie să le combin cumva. Lupta interioară este cea mai grea. Să te lupţi cu tine însuţi... Oare cine câştigă? Nu ieşi oricum în pierdere? Dacă pierzi defectele firii, e ok... dar s-ar putea să-ţi sufere şi duhul... De asta ce mai spui? 

     Oricum, e ciudat. Toamna e ciudată. Îşi pune amprenta asupra mea fiecare rază a soarelui sau a lunii! Zilele astea n-am prea avut chef să citesc, dar trag de mine şi o fac! Am olimpiade în faţă şi trebuie să mă ridic de jos... Dar iar sunt aproape de knock-out de fiecare dată când o fac, căci vânturile au grijă să mă doboare.

Urme

Nostalgia unei îmbrăţişări pierdute

pe aripile vântului în timp...

Un zâmbet, o privire, un cuvânt

îţi aminteşte amintirea

şi braţele-i reci,

îngheţate de otravă.

Timpul! Cea mai mare povară...

Trece în voia sorţii

şi aprinde flăcări arse.

Lumină în ceaţă,

dar ceara lumânării se prelinge pe masă

şi se stinge. 

Prinsă-n întuneric,

iar lanţurile inconştientului

devin oarbe.

Luna violet se ţine de perdea

şi-i sfâşie puterea...

Se revarsă peste mine

şi mă resuscitează 

din suflarea morţii.

Lacrimi amare ale corbilor pe cer,

începe ploaia.

Merg la oglindă,

în cameră intră lumina stelelor,

iar eu sunt EU.

Ah, noaptea!

     Asta e ceea ce simt... Am nevoie de lună, care pare că nu mă mai ajută... Familia mi-a construit aripi, dar eu am lăsat oamenii să-mi smulgă pană cu pană şi acum nu mai pot zbura... Înapoi în braţele familiei, ne refacem aripile împreună. Vreau să o iau de la capăt, să mă ridic, să lovesc şi eu vântul şi să tai capul timpului. Vreau să sparg clepsidra, să îi rup pereţii, iar cioburile să devină praf de cenuşă. 

     Vreau să repar ce-am stricat şi să o iau de la capăt. Dar n-o pot face singură. Pentru asta am nevoie de ajutorul lui Tata... Doamne, chiar am nevoie de Tine!!!