joi, 9 octombrie 2014

Frunze amare.

Nostalgica foame a timpului
mi-a furat nemurirea din aripi
şi luna se uită la mine şi plânge.
E cineva acolo?
Mă simt pierdută în neant
şi stelele m-au aruncat pe Pământ.
Scriu, dar vorbele curg fără mine
şi n-am fost aşa nicicând.
Praf de cenuşă în ochii de foc
aprinşi în urma exploziei.
Promit: Eu nu mă mai întorc!
Vreau să simt mireasma ambroziei...
Scrijelesc cu sânge coaja de tei
şi frunzele cad în solfegii,
luminile scad din ochii mei,
iar pietrele cântă arpegii.

~ 9 octombrie.
     Un apus de soare de la roz la portocaliu care se scurge după deal, apare luna imensă învăluită de nori galben-fumurii şi mă revigorează. Mă gândesc la răsăritul care mă aşteaptă, cum ai spus, la ce pot face cu următoarea zi şi sper. Chiar dacă totul se cam dărâmă, în locul ruinei din suflet apare o floare, iar prin delicateţea ei aduce un nou început mirosind a primăvară şi cu ea, vântul schimbării.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu