De ce NU poezia cu formă fixă?

Suntem în plin postmodernism și cu toate astea aud zilnic: „poezia nu e poezie dacă nu are rimă şi măsură”. Says who?

Poezia s-a născut din sentimente. Sentimente care au dominat sufletele viitorilor scriitori, care nereuşind să le verbalizeze au scris. Şi aici vorbim de STIL PERSONAL. Ar trebui să fie clar că fiecare epocă are stilul ei literar început de un scriitor cunoscut. Exemplu: clasicismul „este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franța, ale cărui principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale” (Wikipedia). No bun. Deci clasicismul încearcă să atingă ideaulul frumuseţii morale. Alt exemplu: romantismul  „a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800. În mare parte o reacție împotriva Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului” (Wikipedia). Noi curente apar tocmai din nemulţumirea unor indivizi faţă de curentul contemporan lor. Apar „ca reacţie” după ce un om hotărăşte că este „alergic” la respectivul stil şi nu îşi găseşte locul în curentul respectiv, nu se poate exprima în totalitate conform acelor reguli.

Bun. Să vorbim despre reguli. Luăm iar clasicismul şi romantismul:

Caracteristici ale CLASICISMULUI:

- imită natura în aspecte esenţiale omului, după modelul antic;

- cadrul de desfăşurare a gândurilor este decorativ, rece şi indiferent, deci nu are o influenţă asupra scriitorului;

- nu amestecă genurile şi realizează o armonie internă a operei;

- este regăsită raţiunea ca element definitoriu al omului;

- compoziţia este echilibrată;

Caracteristici ale ROMANTISMULUI:

- subiectivitatea trăirilor;

- prioritatea sentimentului, a sensibilităţii, idealizarea iubirii;

- îmbogăţirea limbajului cu neologisme, regionalisme şi din punct de vedere stilistic;

- opere care reflectă dorinţa de evadare din viaţa reală;

- aspiraţia spre absolut;

- teme principale: viaţa, moartea, iubirea, libertatea, exotismul.

În ambele vedem teme principale, opţiuni „de creat”, generalităţi şi reguli de formare a curentului. Primul vizează raţiunea, al doilea sentimentele. Dar ce-ar fi ca poezia să le aibă pe amândouă? „Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică, care include artele vizuale, arhitectura, muzica și literatura progresivă care s-a conturat în circa trei decenii înainte de anii 1910 - 1914, când artiștii s-au revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor anterioare, începând cu cele ale secolului al XIV-lea și culminând cu rigiditatea și "osificarea" academismului secolului al 19-lea” (tot Wikipedia). No aşe! Oamenii ăştia au zis: ce tot atâtea reguli şi obligaţii?! Noi scriem cum vrem şi cum simţim că trebuie, las-o-n colo de rimă şi de măsură. Şi aşa s-a năcut un nou curent. Au crezut efectiv că prin ignorarea “tradiţionalului” se poate naşte ceva revoluţionar. Că prin respingerea materialului, realului, poezia (sau arta în general) va trece odată în faza spirituală. Lovinescu insistă că “formele trebuie să-şi creeze un fond propriu”, deci a fondat un nou curent (da, modernismul s-a născut în România), care să se alinieze nevoilor scriitorilor de la 1900 (şi).

Cum spuneam la început, trăim în postmodernism. Iată părerea lui Manolescu: “Poezia postmodernă își împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebire că se arată mult mai îngăduitoare în preferințele și în idiosincrasiile ei.” Dar, “epoca postmodernă nu inventează cu adevărat o nouă poezie, așa cum inventase epoca modernă. Monica Spiridon o consideră în schimb doar un mit cultural și nimic altceva. Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura autobiografică, realistă, orală și prozaizantă a curentului. Ion Bogdan Lefter evidențiază legăturile dintre postmodernism și experimentul literar românesc din anii '60-'70. Pe lângă toate acestea postmodenismul mai înseamnă joc, combinație, ironie, retorică, eliberarea fanteziei și împrumutarea limbajului familiar, dar și ingenioase construcții din „prefabricate”.” (Wikipedia)

Cărtărescu e un exemplu fascinant de postmodernism:

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.

(poema chiuvetei)

Aici povestea de dragoste este prezentată la un nivel ludic, concret, în care “chiuveta căzu în dragoste”, se îndrăgosti de o stea. Vedem o oarecare trimitere la Luceafărul lui Eminescu, mai ales în chemarea chiuvetei: “stea mică.../dă-te jos”, asemănător: “coboară jos, Luceafăr blând”.

erau extraordinari şi ameninţători, erau instrumente de război, ovale
zepeline care nu ţineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul maşinilor de mic litraj parcate în
faţa magazinului Materna
erau pure maşinării, mecanisme de ceas care nu-nţelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaşelor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locuţiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzaţia de film voalat a înserării străbătută de imaginea
lui Dimov cu cămaţă neagră şi un fuior de barbă îngălbenită
plimbându-şi nepoata în căruciorul dimovian
erau extravaganţi, extravaganţi ca azurul, cereşti ca platina, verzi ca fildeşul,
tari şi uscaţi ca apele mărilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele gării Obor
erau pahare de semicristal aruncând curcubee, pungi de plastic subţire
pline cu sprayuri "dalia" pentru export, conteinere cu
geamuri învelite în paie, 109 şi 276 frânând ca nişte
paralitici roşcovani în faţa vitrinelor cu aparate foto
şi rachete metalice poloneze

(Zepeline peste piaţa Bucur-Obor)

Şi toată această descriere se referă, de fapt, la “ochii tăi în vârstă de optişpe ani/
întinşi pe toată bolta, şi barosani.” Postmodernismul lasă la liberă alegere toată descrierea. Cum vezi tu... ceva. Aşa scrii. Nu te gândeşti că violetul e în Bacovia nu ştiu ce sau că ochii la Nichita reprezintă... Ideea principală a curentului e hârtia umplută de gândurile şi sentimentele TALE. Nu “tema şi viziunea” la alt autor, ci la tine. Ruben Bucoiu vede tăcerea aşa:

Ai vorbit vreodată înainte de clipa aceea în care ai spus prima vorbă?
Oare din ce eşti alcătuită tăcere
dacă nu din vorbele gândurilor
conversând fără să spună nimic...
Cât de gălăgioasă poţi fi!
Pardoxal,
când mă gândesc la tine
te văd cu păr lung...
Cine-a'ndrăznit să te rostească altfel?
Să te schimonosească
De fiecare dată când te cheamă.
Plăcută eşti imenso
Dar pleacă,
Te rog, pleacă!
Lasă-mi doar zgomotul
Ce ţi-l fac paşii.

(Tăcere)

Ţin să subliniez că unul din sfaturile pe care le-am primit de la acest mare autor a fost să scriu exact când vizualizez gândul, să nu aştept să treacă pentru că versurile nu vor mai avea aceaşi intensitate emoţională dacă le las să treacă. “Scrie tot ce-ţi trece prin minte, toate ideile, oricât de stupide ar fi. Nu ştii dacă într-o zi va ieşi ceva din ele.” Alt sfat, de la doama Mariana Pândariu, e să las poezia să “fermenteze”. S-o scriu şi s-o las un timp, până când trece sentimentul, contextul în care am scris-o, apoi s-o cizelez. Aceleaşi lucruri vi le recomand şi vouă.

Sunt paşoptistă în unele idei, ca “scrieţi băieţi, numai scrieţi” (şi trebuie să o generalizez, deci: scrieţi, fetelor, numai scrieţi!). Consider că fiecare om are ceva de spus. Da, poate rămâne prin arta vizuală, desene, picturi, sculpturi, dar, cine va şti ce ai vrut tu să spui cu grafica ta peste 500 de ani? La fel e şi cu muzica. Piesele de acum 50 de ani sunt uitate. Lumea te ascultă acum, mâine te uită. Dar prin scris rămâne generaţiilor viitoare. Poate că numai tu şi “prietenii de la bere” ştiu ce anume te-a făcut să scrii ce ai scris şi ceilalţi îşi dau doar cu părerea, dar asta e frumos. Faptul că fiecare cititor are liber la interpretare. Poate să creadă că dacă “erau steluţe în genele ei” (referitor la Cărtărescu), era cuprins tot universul în genele ei. Sau poate să creadă că ninge sau e soare şi genele captează fulgii, respectiv lumina, nu ştiu! Important e să laşi ceva în urmă. Dacă te regăseşti în poezia clasică (vezi “Fericirea” lui G. Alexandrescu) sau eşti romantic, simbolist, modernist, scrie cum simţi!

Rima albă este un tip de rimă! Pentru faptul că poezia are rimă albă nu poate fi considerată urâtă:

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?

(Poem, de Nichita Stănescu)

Îşi pierde oare din intensitate doar pentru că nu are rimă? Şi ca acestea sunt multe altele. Poezia e poezie din pricina sentimentelor încise în sau ascunse după cuvinte. Părerea mea. Poezie e orice vrei tu să fie poezie. Poezie sunt sentimentele tale puse pe hârtie, sub orice formă ar fi, e poezie. Rimă, măsură, ritm, nu poţi măsura poezia după chestiile astea. Da, de acord. Poezia e o ştiinţă, şi totuşi... după ce parametrii se consideră o poezie “bună”? În “Dead Poet’s Society” profesorul (Robin Williams) le predă elevilor poezie  (https://www.youtube.com/watch?v=Is5eyrEc1Mg). E o replică la un moment dat: „We don’t read and write poetry because it’s cute. We read and write poetry because we are members of the human race. And the human race is filled with passion...” Restul, vă recomand să vedeţi filmul, e unul din cele mai bune ale lui Robin.

Şi, în timp ce căutam exemple de poezie cu rimă albă am dat peste tipul ăsta, îi zice Ionuţ Caragea, care vorbeşte despre versurile albe şi modul în care este privită poezia. Vă las să citiţi:

versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române,
tot ce-i scris cu trăire, tot poezie rămâne,
suflet, curaj, izbăvire, ultimul zbor către cer,
dor, regăsire, iubire şi mai presus un mister.

vrei să găseşti poezia? strig-o tare pe nume,
bate neobosită într-o cămară anume,
dă cu pumnul în coaste şi năvăleşte prin vine,
nu întreba poezia unde-i şade mai bine.

las-o să-ţi fie stăpână, tu ascultă-i doar glasul,
te va-nvăţa cu răbdare cum să ţii cu ea pasul,
vrei să cunoşti şi cuvântul care te face poet?
nu căuta-n manuale cel mai frumos epitet.

scrie pe pagina albă ceea ce simţi şi ce vrei,
spune-ţi cu drag rugăciunea, chiar şi în groapa cu lei,
lasă-ţi iubirea să plece şi nu privi cu necaz,
tot ce ai dat te va face mai fericit şi cu haz.

versul cu rimă sau alb, ce mai contează, române,
chiar şi pe lumea cealaltă, tot poet vei rămâne,
scrie cu lacrimi şi sânge şi vei compune mereu
viaţa din simple cuvinte, cum le-a lăsat Dumnezeu.

(Vrei să găseşti poezia?)

În articolul ăsta nu am încercat să vă conving să iubiţi poezia postmodernistă sau poezia în general, nici de cum. Am vrut doar să arăt că poezia poate avea mai multe forme şi că, de altfel, gusturile nu se discută. Scrii poezie cu rimă şi măsură şi te chinui să fie perfectă? Scrie! Eu tot cred că poezia vine din suflet şi nu trebuie stresată sau limitată şi dacă o fi pe acolo versuri care au rimă, să fie, pentru că poezia poate fi şi muzică, poate fi orice vrei tu să fie. Şi mai presus de toate, cum spunea prof. Gheorge Cîrstian: poezie, bucurie! De asta scrii şi citeşti poezie. E raţiune, dar e şi suflet. Le pui pe amândouă acolo într-un echilibru perfect: ce gândeşti şi ce simţi, pentru că odată ajunse pe hârtie, ai scăpat de ele. Şi le-ai captat într-un mod în care vor rămâne. Scriitorii, iar aici se generalizează: artiştii, nu vor muri niciodată.

P.S. V-am zis de piese vechi de 50 de ani. Here ya go: https://www.youtube.com/watch?v=RVKAVJO-1wY