M-am
hotărât să scriu acest articol într-o dimineaţă în care am realizat că sunt cu
adevărat fericită. Şi nu e o fericire din aia în care te manifeşti zbierând sau
zâmbind non-stop. E o fericire profundă. Şi de ce, oare, sunt eu fericită?
Răspunsul
e simplu: animalul meu de companie.
În
fiecare dimineaţă, cu toate că nu o las în dormitor pentru că face zgomot şi
îmi întrerupe somnul, pisica mea aude din bucătărie că m-am trezit şi mă
întâmpină. Are nevoie de TOATĂ atenţia mea încă de dimineaţă! Se pisiceşte în
jurul meu şi intră cu mine la toaletă. Rutina mea zilnică înseamnă spălatul pe
dinţi şi duş. Pisica mea sare pe chiuvetă şi se joacă cu apa care curge din
robinet, împrăştiind peste tot apă. E atât de enervant, dar în acelaşi timp
atât de drăgălaş încât am început să ador să mă spăl pe dinţi alături de ea.
După
asta, începe să mă “ajute” să mă îmbrac. Cum “are nevoie de toată atenţia mea”,
n-o să lase o bluză sau un pantalon să o întreacă, aşa că trage de ele, le trânteşte
pe jos şi se ascunde după ele. Asta mă bine dispune de fiecare dată. Apoi, mă
ajută să-mi fac ghiozdanul şi să învăţ la istorie. Cât îmi pun cărţile înăuntru
se aşează lângă mine şi se fâstâceşte. Dacă nu o bag în seamă la timp, se
aşează peste hârtiile mele şi mă lasă să-mi repet fără ajutor, mi le împrăştie
şi apoi se luptă cu ele pe sub pat. Evident, în toată nebunia asta colorată le
mototoleşte şi uneori le rupe, dar asta nu mă motivează decât să o iau de la
capăt cu munca, deci să reţin mai bine informaţia.
În
timpul în care sunt plecată nu ştiu ce face – mai dărâmă o vază, mai fuge afară
şi se tăvăleşte cu câinii mei, dar mereu când vin acasă (după ora 12), o găsesc
tolănită pe lada de pantofi din hol, la soare. Mi-e atât de drag de ea, că nici
nu mă descalţ şi stau s-o mângâi.
Când
îmi pun de mâncare, ea e prima care-mi spune “poftă bună”, şi cred că toţi
stăpânii de animale ştiu la ce mă refer... Îmi fac uneori un sandwich cu brânză
la sandwichmaker şi apoi îl tai în bucăţi. Ea se alintă pe lângă mine şi, când
nu sunt atentă, trage una din bucăţi pe jos (video). Nu-i e foame niciodată, e doar o
chestie făcută din “plăcerea de a vâna”. Pisici, n-ai csf.
Toată
ziua am coadă. Sau n-am, când e pe afară. Mereu când vine de la joacă se aşează
la locul ei în bucătărie, sus, după ce îşi ascute gheruţele ei mici de mâţă. Şi
doarme. Aici să vezi distracţie şi poze pe facebook! Are nişte poziţii de
somn...! Ca toate mâţele, de altfel. Eu, părinţii mei şi sora mea ne distrăm mereu
pe seama ei. Fotografia de mai jos e un exemplu:
Seara
citesc. Tot felul, ce mă apucă. Pentru şcoală sau pur şi simplu pentru că pot.
Ea e mereu prezentă. Iar, dacă n-o bag în seamă, se lungeşte cât e cartea, s-o
văd pe ea, nu ce scrie. Îi place să-i citesc. Mi se încolăceşte în poală sau
lângă cap şi acolo doarme (imagine mai jos). Se mai suie în geam şi stă acolo, stilată, până
apune soarele şi o mut eu în hol: la culcare cu tine!
Acum,
de exemplu, mi-am început dimineaţa perfect: am ieşit din dormitor, ea aştepta.
Ne-am spălat pe dinţi împreună, eu m-am apucat să scriu asta şi ea a tulit-o
afară, cu mama la cafea, unde urmează să merg şi eu. Cu un minut în urmă mama a
intrat la bucătărie cu ea în braţe:
-
Da’ ce faci? (tata)
-
Nu tră să şi mânce? Direct la joacă! (mama)
Şi pisicuţa mea îşi ia micul dejun acum, gata pentru o
nouă zi nebună în care să îmi ridice moralul şi să mă facă să râd. Dintre toţi cei pe care-i ador, ea deţine recordul la a mă face să mă simt mai bine.
Voi încheia cu vorbele Annei Akana: You should adopt a
couple of cats! Pentru că, a avea un animal, e, pe lângă o groază de
responsabilităţi şi curăţenie, adevărată fericire, deep inside, unde chiar avem
nevoie să fie. Un animal înseamnă să iubeşti... şi să fii iubit.
