Nu îţi mai nega identitatea; nu trebuie să te "descoperi". Deja eşti.

Am auzit o mică idee recent: „un câine nu trebuie să citească o carte ca să ştie cum să fie câine”. Cred că ni se aplică şi nouă.

Suntem homo sapiens, oameni gânditori. Citim, ne documentăm, ne umplem efectiv de toate informaţiile care plutesc în jurul nostru. Învăţăm, practic, cum să fim „oameni”. De ce ar trebui să învăţăm asta? Ştim, la fel ca şi animalele, care e natura noastră, cine suntem. Mă întorc la câini: ei ştiu cum să latre, nu au nevoie de un curs ţinut de „doamna profesoară câine” ca să înveţe asta. Un câine nu se comportă ca un peşte sau ca o girafă. Noi de ce procedăm diferit?

Uite ceva interesant: Stuart Mitchell e un tip care a transpus ADN-ul în muzică. El spune: „Noi suntem cântaţi în forma pe care o avem. Iubesc asta. Toţi suntem parte dintr-o simfonie, o coregrafie a unei partituri. Dar aducem dragoste jocului... asta e esenţa participării noastre şi scopul nostru principal, esenţial...” ("We are sung, musically into form. I love this fact. We are all part of a symphony, a choreography of a score. But we bring love to the game...that is our essence, our participation and our ultimate goal..."). Cu alte cuvinte, suntem muzică. Aţi auzit vreodată două piese identice? Există atâta originalitate în muzică încât, deşi unele părţi ale cântecului sunt copiate de la altele, cântecul respectiv e tot original. În jurul nostru, peste tot, vedem copii. Persoane care încearcă să fie ca altele. „Modele” şi oameni care le urmează. De asta nu prea merg lucrurile: noi nu suntem ce ar trebui să fim, ce am fost creaţi să fim. Nu suntem ce suntem. Ştiu că sună ciudat şi e, poate, un clişeu. Ieromonah Savatie Baştovoi afirmă în „Sindromul <<cesăfac>>”: „tot mai puţini oameni ajung să facă ceea ce vor, ceea ce se pricep şi li se potriveşte. Cu alte cuvinte, oamenii ajung să nu mai acţioneze conform vocaţiei şi darurilor pe care le au, ci îmbrăţişează meserii şi îndeletniciri provizorii, pe care le fac fără prea mare plăcere şi pe care le schimbă uşor, doar de dragul unui minim confort social şi foarte rar psihic. _[...]în fiecare lună zeci de mii de oameni migrează de la un loc de muncă la altul. Avem doctori care devin şoferi de taxi, profesori de istorie care instalează chiuvete, poliţişti care vând flori.” Fete care iubesc să meargă pe munte, dar aleg să stea pe malul mării, minţindu-se că sunt fericite şi asta doar pentru că „celelalte fac la fel”. Băieţi care ascultă rap sau rock pentru că aşa fac şi ceilalţi, deşi lor le place muzica jazz, nu ştiu!

Ideea e că societatea impune unele „standarde” pe care restul le respectă, se conformează. Ştii? 90-60-90 şi alte tipare de genu’ şi nu e ok. Nu toate fetele trebuie să fie „feminine”, să stea la cratiţă sau să se comporte „piţi”, să se macheze şi să urmărească să aibă iubiţi. Astea sunt doar nişte stereotipuri în care trăim deliberat şi e aşa nasol!

Tu eşti un original. Ai un ADN original, amprente originale. Tu ştii cine eşti. Nu trebuie să te cauţi sau să te creezi: exişti deja! Nu trebuie nici să te descoperi. Ştii ce îţi place şi de ce îţi place. Ştii că ai nevoie să evadezi uneori din viaţa asta pe care ţi-ai creat-o şi în momentul ăla nu eşti fericit(ă). Trăieşti o viaţă care nu e a ta şi nu va fi niciodată. Trezeşte-te acum şi fii tu însuţi! Uite... Dacă toţi am merge la medicină, deşi nu am avea înclinaţii pentru asta, ar ieşi numai doctori de duzină, cunoştinţe tocite, nepracticate, oameni nefericiţi. La fel şi profesori. Frate, nu te fă profesor numa’ că vrea mama dacă tu vrei să fii, nu ştiu, cercetător în astrofizică sau mai ştiu eu ce domenii.

Şi, ultima idee, fii fericit cu tine însuţi aici. Dacă toţi oamenii care ajung să se cunoască şi să facă ce iubesc în ciuda societăţii care impune limite tâmpite, rămân în ţară, România va fi bine. Deci, stai acasă, omule. Fii tu şi fii bine.

Pe la 1945 (atenţie, nuvelă)

Olga era o femeie la vreo 36-40 de ani, vânzătoare la un magazin mic, lângă Big Spring, Texas. Atmosfera era monotonă, în ziua caldă de iulie, singurii posibili cumpărători fiind domnul şi doamna Miles, pe care nu îi mai văzuse de ceva timp. Tejgheaua era plasată lângă intrare, uşa şi geamurile mari din sticlă fiind singurele ei contacte cu exteriorul timp de opt ore pe zi.

În timp ce aranja merele într-o grămăjoară arătoasă, un domn masiv intră şi se apropie de ea. Barba încâlcită şi plină de firmituri, atitudinea grosolană de motociclist singuratic, îmbrăcămintea şi pielea arsă de soare, îi dăduseră femeii câteva gânduri paranoice.

- Bună ziua, vă pot ajuta cu ceva?

- Mi-e poftă de cireşe. Deci nişte cireşe, vă rog.

Îndreptându-se spre tejghea, femeia mergea lălâu, legănându-și șoldurile late, balansând mâna stângă, iar cu cea dreaptă gesticulându-şi vorbele:

- De unde vii? Nu te-am mai văzut prin sat. Şi, crede-mă. Eu îi ştiu pe toţi.

Motociclistul păşi apăsat în urma ei, lăsând urme de noroi pe podeaua proaspăt curăţată. Îşi scoase casca, ţinând-o cu mâinile deasupra stomacului şi răspunse:

- Povestea mea e... destul de interesantă. Nu cred c-ai avea timp de aşa ceva.

- Vrei cireşe bune sau nu? Dacă ţi le aleg, o să dureze destul de mult.

- Bine. Numele meu e John. Acum 10 ani făceam parte dintr-o gaşcă. Ştii tu... gangsteri de-ăia cu jafuri armate şi crime plătite, zilnic. De acolo şi tatuajul. „Jur credinţă veşnică fraţilor mei”, bla, bla, bla.

Bărbosul începuse să se relaxeze şi, sprijinidu-şi cotul de marginea mesei, continuă:

- Într-o zi am fost prins într-un schimb de focuri; o bandă de chinezi şi copoii. M-am trezit la spital, cică „victimă colaterală în încercarea poliţiei de a aduce echilibrul”, bla, bla, „ne cerem iertare”, bla, bla şi ăia m-or luat la secţie. Gaşca mea a auzit de la „vecini” că-s pe la poliţie, or crezut că m-or prins ăia cu ceva şi, ca să nu îi dau eu în gât pe ei, m-or dat ei pe mine. Îţi dai seama cum o fost discuţia aia: vine boul la secţie, zice că are un vecin care cultivă haşiş în bucătărie, coca ascunsă în pereţi şi vinde arme ilegale în casă, dă nume, adresă, se face martor, etc., iar eu ajung în douăj de minute la pârnaie.

Relaxarea cu care povestea John toate astea era evidentă. Lăsase casca pe podea, iar acum stătea sprijinit cu ambele mâini de tejghea. Olga nu îl privea, doar se strâmba din când în când şi arcunca cireşele stricate.

- După un proces destul de lung, ăia m-or trimis în Alcatraz.

Brusc, vânzătoarea şi-a mutat interesul asupra lui, privindu-l contrariată.

- Da, ştiu, ha, ha! Taman acolo şi-or găsit să mă trimită. Oricum, trădătorul ăla o murit împuşact a doua zi – încă nu ştiu dacă maică-mea sau frate-mio au comis-o. Nici unul din ei nu mai trăieşte, deci nu mai contează.

Văzând-o pe Olga cum îl privea compătimitor, motociclistul s-a îndreptat de spate şi i-a făcut un semn cu mâna.

- Nu mai contează toate astea. Probabil şi-au căutat-o cu lumânarea. Să ne întoarcem la discuţia noastră.

Femeia a continuat să aleagă cireşe, nu îl mai privea, el simţindu-se iar confortabil.

- Am stat acolo ceva, mult timp. Procesul a durat vreo 4 ani, deci în închisoare am stat 6, dacă îmi ies calculele bine. Aşa-i dacă nu dai pe la şcoală, nici matematică simplă nu ştii! În prima săptămână nu cunoşteam pe nimeni. În fond, stăteam între 18 şi 23 de ore pe zi în celula aia blestemată. Tot luxul pe care ni-l permiteam era să mergem la masă şi discuţiile erau limitate. Asta până-ntr-o zi. Era miercuri, îmi aduc perfect aminte. Un dobitoc i-a înfipt furculiţa în ochi unui alt dobitoc pentru că nu i-a dat sarea. Exact. Motiv stupid, dar în fine. După asta foarte rar ne mai lăsa afară. Trecuseră doi ani şi abia după ce s-a schimbat directorul am putut să mergem iar la prânz. Animale, îţi spun!

Motociclistul se lăsase iar sprijinit de tejghea, după ce gesticulase puternic.

- În fine, anul trecut prin vară a fost adus un copil schilod, ochelarist, vai capul lui. Noi toţi am zis că cine ştie ce pshihopat schizofrenic e şi ne construiam motive, pentru care putea fi adus. De fapt, el era un geniu. Jur, un geniu! În ultimii opşpe ani furase toate băncile şi golise conturi de milioane de dolari, pe care îi împărţise în conturi fantomă în cine ştie ce insule şi prin Europa. Şi toate astea virtual! Stând efectiv pe un scaun, a devenit milionar. Mi-a zis că asta urmărea la început: banii. După, o văzut că poliţiştii îs aşa proşti încât nu prind un copil şi le-o dat indicii. Nici aşa nu l-or prins, ha, haaa! O mers şi s-o predat. Le-o explicat fraierilor pas cu pas cum o făcut totul şi ăştia l-or trimis pe insulă. Cică „e considerat un pericol pentru societate”, mda. Ţi-am zis, e un geniu! Încă n-or găsit banii, îţi vine să crezi?

Olga făcu o grimasă şi mai aruncă o cireaşă. Motociclistul observă şi continuă tot pe acelaşi ton:

- În fine, într-o zi puştiul mi-a propus să evadăm. Creierul lui şi muşchii mei fac cât unul bun!

Şi zicând asta, mişcă braţul drept şi îi făcu vânzătoarei cu ochiul. Aceasta nu avu nicio reacţie şi continuă, la fel de plictisită, alegerea cireşelor.

- Oooricum, am decis să evadăm. Puştiul avea nişte cipuri, nu mă întreba cum reuşise să le păstreze, care cică te treceau prin chestii. Ceva cu molecule, materie, mă rog. Le-am înghiţit amândoi şi chiar o mers figura! Am ieşit afară, nu ne-a văzut nimeni...

- Aţi fost invizibili, completă Olga aruncând o cireaşă zdrobită.

- Aproximativ, răspunse incomod motociclistul. Am coborât stâncile alea spre apă şi jos ne aştepta o barcă. Mi-a zis mai târziu, în criza mea de panică: „ne sufundăăăm!”, parcă mă văd, ha, ha! Mi-a zis că e un submarin şi am coborât. Ne-a dus pe ţărm şi... Restul e destul de secret, dar am ajuns înapoi acasă acum vreo lună.

- Deci, să înţeleg că ai evadat din Alcatraz mâncând un cip cu care ai trecut prin pereţi, ajutat de prietenul tău milionar şi ai venit în oraşul ăsta uitat de lume, ca să cumperi cireşe.

- Da, cam aşa ceva.

- Ăhâm. Uite cireşele tale, a spus Olga întinzândui-le. Trei dolari, te rog.

- Oh, dar mulţumesc foarte mult!

John s-a întors spre uşă, dând să plece.

- De ce mi-ai spus mie toate astea?

- Sunt destul de singur, a răspuns ridicând din umeri şi împingând uşa de sticlă.

Pe geaca de piele era gravat cu alb „I’ve been there”. Barba lui încâlcită şi blondă era deja plină de sucul cireşelor şi plecă lăsând sâmburii scuipaţi în urmă. Olga îl privi până se urcă pe motocicletă, apoi oftă adânc:

- Iar tră să fac curat!

Vânzătoarea porni televizorul, iar pe ecran apăru fotografia lui John, aproape cum îl văzuse acum câteva minute, ţinând în mână o plăcuţă de identificare a deţinuţilor, alături de mesajul: „Criminalul periculos a evadat din închisoarea Alcatraz”. Jurnalista a început să ofere detalii privitorilor – „în cazul în care îl observaţi, vă rugăm telefonaţi la...”, dar Olga era pierdută privindu-i silueta pe motociletă îndepărtându-se.

- Să fiu al naibii! a spus, holbându-se la ecran. Ăsta chiar vorbea serios!

*Gândită într-un minut, scrisă în juma' de oră, inspirată de o discuţie fugitivă. Thanks for reading!