Bineînţeles, nu e vorba de mine. Ochii mei sunt negri şi mari. Şi văd totul. Percep totul. Simt totul. Adoră detaliile şi modifică realitatea prin sine.
Dar, nu e vorba de ochii mei aici (deşi ei sunt cam epuizaţi). Azi, venind către casă, o fată cu ochii mari şi maro a trecut pe lângă mine plimbându-şi căţelul - de fapt, pufoşenia. Şi, da, am avut o revelaţie! Mi-am dat seama că nu am întrebat şi nu voi întreba niciodată pe nimeni veşnica: "Oare câinele tău muşcă?" Şi e doar dintr-un simplu motiv: oamenii fac câinii să muşte. Alb pe negru. :)
Revenind, n-am văzut niciodată asemenea ochi. Niciodată. Erau aşa de mari şi plini de viaţă, atât de profund coloraţi în maro... Îţi dau senzaţia de toamnă doar de la o simplă privire. Şi demnitatea ei... Nu a lăsat privirea în pământ, chiar dacă m-am uitat la ea. Şi nu e interesantă senzaţia pe care, cred că, oricine o are atunci când un necunoscut, respectiv o necunoscută schimbă o privire de câteva secunde cu a ta? Mie parcă-mi vine să o dau înapoi, sau să nu mă uit, sau să-mi mut direcţia privirii în pământ. Îmi ador ochelarii de soare. E aşa bine să poţi să ţi capul sus indiferent de cine se uită, pentru că oricum nu-ţi pot vedea ochii! * Pentru că oricum nu-mi pot vedea ochii.
Da. Chiar mi-au plăcut ochii ei. Şi aş fi vrut să o întreb cum se numeşte. Dar parcă avea ceva... Ochii ei erau preocupaţi, gânditori, nerăbdători, maro.
Îmi plac ochii oamenilor. Sunt aşa... oglinda sufletului! Sunt curioasă ce pot spune ochii mei cuiva. Zâmbetul pe care îl au câteodată, sau nu. E interesant... :)
Cu toţii avem ochi frumoşi! :D
Noapte bună!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu